Ajung în stație șchiopătând cu dreptul. Un copil traversează sprinten. Vine-ncoace. Îmi cere niște bani. N-am, tati. Nu mă crede. Are un hanorac pe care scrie colegiu american, gluga peste scăfârlie, mâinile-n buzunar și o pereche de adidași albi cu care lovește în stâlpii de pe trotuar. Eu mormăi, el mormăie și lovește când cu dreptu’ când cu stângu’. Uneori ține câte două-trei pe picior. Deasupra ochilor, niște sprâncene ca două mustăți de la cenaclul de luni. Între nas și buza de jos e un luciu de apă în care se oglindește toată Regina Elisabeta. Un râu nesăvilit de muci curați, de copil.

Basculez niște semințe când

Ăeaaaahhhh

Liniștea e spartă de un gust amar. Urăsc când se întâmplă asta. Apoi urăsc să urăsc. E un sentiment că dracu-și bagă coada. Dacă e să aibă gust, coada de drac sigur are gust de semințe amare. Desigur, sunt gusturi mai nasoale care s-ar potrivi. Ai dreptate. Dar care-s șansele să-ți dai seama când e prea târziu. Iei o gură de ceva bun, te-aștepți la același gust brebenel de acum trei secunde, dar.

Ăeaaaahhhh

Ai cerul gurii pătat de gustul limbii lui Viorel Lis.

E drept, am ceva viteză. O mașină roșie virează dreapta-ntr-un loc de parcare.
Brusc.
Nu semnalizase.
Frânez.
Mă ridic pe roata din față. Mă trag pe spate ca să nu sar peste ghidon. Bam! Mă lipesc de curul dubiței parcate înaintea locului vânat de mașina roșie.

S-a strigat Linie! Ba nu, Aer! Puțin sufoc și suspans până prind un braț de aer și-l îndes în gură.

Dau să trec intersecția. E roșu. Pun picioru-n trotuar. Mă uit roată. Îmi atrage atenția o mămică. Meamăăă, exquisite derrière! îmi zic în cine știe ce gramatică. Face sport, felicitări!

Mămica are în palma dreaptă o palmă de copil. E grăbită. Cu ochii pe semafor spune:

În dreptul unei treceri de pietoni, o doamnă a țipat un țipăt. Aștepta pe marginea trotuarului să se schimbe culoarea când, din seninul seninului, un biciclist care pedala foarte aproape de bordură a strigat cu strigăt:

CONDAMNAREA LA MOARTE!

Eu eram ăl’ de striga. Îmi pare rău. Oarecum. Stai să-ți explic.

Ajung în graba grabelor la metrou. Sunt treaz d-un firicel de oră. Am șoseta dreaptă pe stângu’, un rest de vis pe-o pleoapă și bicicleta lăsată-n curtea Casei Jurnalistului.

Bag cartela. Alerg. Intru-n vagon. Mă așez. La câteva clipe, o tânără vine înspre mine întinzând o pereche de ochelari.

N-am mai pedalat de mult timp fără căști și acum, că m-aud, nu-mi recunosc vocea. O fi a altcuiva. Nu-mi vine să cred că pot să gândesc singur, așa că-ncep să-mi aduc aminte.

Îmi aduc aminte că-ntr-o zi de pe la șapte ani am ajuns la școală-n papuci. Învățam la o distanță de 12 stații de tramvai. În zilele bune erau 33 de Dacii pe drum, un tren de-a curmezișul și opt tramvaie pe contrasens: trei 8, patru 35 şi-un 47.

Pe lângă Spitalul Universitar, penurie de locuri de parcare. Un renoclio înaintează ușurel. Un porumbel scapă un găinaț pe capotă. Șoferul se strâmbă. Pe chip răsare însă un zâmbet la vederea unui loc liber. Dă să intre, dar o femeia fără mașină se află în perimetru. Femeia ridică mâna.

– Sunteți meteosensibil? întreb eu.
– Nu știu, că eu nu mă uit la televizor pentru vreme. râde. Eu scot capu’ pe geam.

În spatele meu se aude un sărut zgomotos. Și se tot aude și se tot sărut și se tot zgomotos.

Mă întorc.

E dimineață, e metrou, e aglomerație. Chiar înainte de a se închide ușile, o femeie se strecoară în desișul de oameni. Are sufletul în gură și lacrimi peste mărginimea ochilor. Probabil că alergase cu ochii deschiși prin vânt, dar cum are și necaz pe chip, nu se înțelege clar.

În jurul ei, trei bărbați.

La un moment dat, s-a făcut dimineață. Eram la etajul 10, la un prieten. Am scos capul pe geam. Soare ca-n soare și o ninsoare ca-n cer. Un pescăruș a-ncetinit și a-ntreabat:

– Bă, ăla e aparatul foto sau te bucuri să mă vezi?

Avea dreptate.