E zi, dar din metrou ziua şi noaptea-s totuna. Mai sunt şi tânăr pe deasupra, dar asta-i de-a gata. Aerul e puţin, gri şi înecăcios. Lângă scaunul din faţa mea s-a aprins un foc din panoul de deasupra uşii. Oamenii aleargă speriaţi şi o duduie îmi trânteşte cartea pe jos, apoi un dudui o calcă-n picioare. Nu-s de condamnat, dar tot îi condamn. Mă aplec să iau cartea, şi chiar atunci un fund de extinctor îmi sparge fruntea.
Aaaaaaa, nu la memorie! strig, prăvălindu-mă pe scaun. Tânărul care avea curajul să stingă focul nu avea braţele destul de puternice să ţină extinctorul, aşa că fierul roşu i-a alunecat din mâini atunci când s-a-mpins în spumă. Fruntea-mi şiroieşte, iar pe dinăuntru sunt liniştit până la zâmbet şi-napoi.
În jur, creştini şi creştine chirăie şi alergă speriaţi de frica întâlnirii cu Dumnezeu. Îmi dau jos bocancii, apoi şosetele şi le arunc în foc. Pe când mă deschei la guler să pot respira mai uşor aerul ăla deloc, de pe sub uşa incendiată începe să intre puţină apă. Rece ca o frigidă, abia-mi ajunge până la unghii. O simt şi încep – copil – să râd şi să o bat din tălpi ca orice desculţ care dă de apă.
Când mă uit în stânga, departe de foc, văd că-n în vagonul celălalt oameni-s aşa de-mbulziţi la geam, că nu-mi dau seama care ochi se împerechează cu care. Deasupra capetelor lor, prin fum, prin geamurile murdare, o văd! Mai lată decât vagonul, cu vârfurile îndoite în geamurile laterale, ca o acoladă închisă spre tavan, coada unei balene gri se ridică din podeaua udă, gata să o pleznească.
E coada balenei care îmi crescuse prin tălpile goale din vagonul ăsta. Sau poate că eu am crescut, cu oraşul dimprejur şi cu toată viaţa de până acum, pe spatele ei. O ciupercă pe spinarea care se termina în vagonul din stânga şi începea în vagonul din dreapta.
Stă puţin la suprafaţă, doar cât să tragă un cer de aer în plămâni, şi într-un sfert de clipă mă trage din haine, prin podea şi se smuceşte către miezul pământului prin apa cea mare şi sărată cu care venise. Cântecul ciudat al balenei îmi vine-n corp prin aerul pe care îl împart cu ea prin tălpi. Pare bâlbâită balena asta cu spatele plin de cicatrici. Oare face curse regulate? În jur, apa e mai plină de viaţă decât o grădiniţă cu pereţi de sticlă, dar e din ce în ce mai rece. De ce m-o fi luat fără haine?
Încolo şi-ncoace, înspre fundul apei. Uriaşa încetineşte când ajungem, se lasă în nisip pe partea dreaptă şi înaintează uşor cu gura deschisă. Prin nisipul pe care-l înghite se găsesc destule vietăciuni care să-i potolească foamea. După câteva clipe, se opreşte brusc şi se întoarce. În faţă, venind şi îndreptându-se spre nicăieri, un maldăr. Uriaşa înaintează şi se opreşte când sunt în dreptul adunăturii. Mă uit spre vârf şi văd o minge de fotbal. Lângă ea, un trenuleţ. Dedesubt, una peste alta, un album de fotografii, un clasor cu timbre, o reproducere după Portret de ţigancă, un fular de tată împăturit peste un penar, un petic de iarbă şi un pian fixat pe un recamier. Sub toate astea-n spate, cu paşi mărunţi înainta Doru.
Doru, Doruleee, băăăăăăă!
±
Eram în anul 5 al vieţii, într-o zi de tricou în care ploua de parcă s-ar fi spart un ocean deasupra cartierului. Am intrat în casă ud şi cu urechile ciulite. Ciulite de mama într-o strânsoare care-a durat de la ghenă până la etajul trei al blocului cu garsoniere. Mă găsise la gunoi după ce mă căutase mult timp. Cred. Altfel de ce-ar fi fost aşa nervoasă? Lângă pubele, fusesem cu prietenii de la bloc ciorchine în jurul unei reviste pe care ar fi putut scrie Infractoarea, dar cine ştia să citească pe-atunci?
– Mami, i-am zis cu glas de milog şi nas tras, a fugit Doru de-acasă!
– Cum aşa? Se-ngrijorează.
– A fugit. A zis că pleacă de-acasă aşa cum a văzut în filmu’ ăla cu copilu’ care pleacă de-acasă.
– Maică-sa ştie? Se ridicase deja şi avea mâna pe clanţă.
– Nu ştie, că au ţinut-o nişte copii de vorbă.
– Ce? Cum aşa? Ce băieţi? Se întoarce la mine şi mă ia de umeri. Şi tu ce-ai făcut?
– Eu l-am ajutat să-şi pună lucrurile în spate.
Mama se ridică speriată, deschide uşa şi eu încep să enumăr:
– L-am ajutat să-şi pună în spate un recamier, un pian, iarbă din faţa blocului, un penar…
După câţiva paşi pe hol, mama se-ntoarce râzând.
– Aproape te-am crezut, băi, Tobiţă. Mă ia-n braţe, toată numai un haz, dar nu mă ţine mult. Hai la baie să te spăl. Miroşi de parcă te-ai fi scăldat în Glina.
Când eram mic aş fi putut juca oricând rolul unui copac doar într-un trening gri şi o căciulă verde. Aveam un cap uriaş. Cum după baie mama era veselă, m-a îmbrăcat în pijamalele cu nori, mi-a desenat o nacelă de balon cu aer cald pe gât, apoi sforile care o legau de bărbie şi urechi. M-a suit pe un scaun înalt la fereastră şi s-a aşezat pe pat de unde mă privea duios, ca o mamă tânără, proiectat pe cer.
±
A fost prima mea minciună şi acum mă uit la ea. Uriaşă mă duce aproape de Doru. Încerc să vorbesc cu el, dar nu reuşesc să scot decât bule de aer. De ne-am putea auzi, mi-ar spune că e Doru şi că are 27 ani. Ar minţi. Exact ca atunci când era mic şi le spunea tuturor că el e Doru şi are 27 de ani. E mic sub recamier, are ochi vii de copil, arată de 5 ani şi are 5 ani. Se cunoaşte după inima mare din piept. Cred că a venit în apă pentru că aici povara e mai uşoară.
Ultima oară l-am văzut pe Doru înainte să ajung la revista de lângă gunoi, şi de atunci n-am mai auzit nimic de el. Nimeni nu l-a mai văzut vreodată şi nici nu ştia că a fost. Doar eu îl mai ţineam uşurel în minte. Ce glumă simplă, băi Universule! L-am trimis pe Doru în lume cu o minciună şi de atunci am rămas fără dor. În toţi anii ăştia în care mă întrebam de ce nu doare nimic şi cum oare ar trebui să simt lipsa, răspunsul tulbura fundul apei în paşi mici, cu spatele încărcat de tot ce n-am regretat vreodată.
±
Duduia care îmi trântise cartea pe jos ţipă la mine să mă îmbrac. Deschid ochii. Sunt în curu’ gol şi fruntea mă doare bolovănos. Focul e stins, apa e doar o urmă, ochii din vagonul de vizavi sunt împerecheaţi şi hainele mele sunt toate pe scaunul de lângă curu’ gol. Balena m-a adus înapoi, dar m-a pus pe alt scaun. Râd zgomotos, scutur nisipul din palmă, mă îmbrac şi mă întreb oare ce-o mai face Doru.
Pe când închei gulerul, o tânără se aşază lângă mine şi-mi şterge sângele de pe faţadă. Întinde mâna cu batistă, cămaşa-i face un pliu şi văd un medalion odihnit între sâni. E un copil Atlas ce cară lumea-n spate. Îmi deschid ochi-n ochii ei, o iubesc, o urăsc şi metroul se apropie de staţie.
– Eu cobor aici, zice. Să te faci bine!
– Stai! Vin şi eu. Zic ridicându-mă.
– Nu poţi. N-ai şosete în picioare şi în ochii tăi văd soare apune şi soare răsare.
– Hăh. Adică îmi fuge vreun ochi? Întreb frecându-mi pleoapele.
– Nu, zice-n glas chicotit. Eşti făcut să mergi cu soarele, dar fără şosete nu ai cum să mergi mult, iar eu n-am atâtea lacrimi să-ţi plâng pe bătături.
Metroul opreşte. Uşa din faţa ei se deschide cu strigăt. Îmi ia palma dreaptă în palma ei stângă şi cu mâna liberă îşi smulge un fir de păr din creştet şi mi-l aşază-n palmă.
– Împleteşte-ţi cu el nişte şosete, îmi zice, şi sare pe peron fluierând câteva note din Danzon no 2, aşa cum se fluieră, cu aer suflat.
Uşa se închide şi rămân gol pe sub piele. Am avut mai mult suflu pe sub apă. Mă aşez pe scaun şi simt cum pe glezna piciorului drept îmi înmugureşte un lanţ terminat în ghiulea. Fier oxidat, greu şi plin de aerul pe care nu-l am. Întorc capul către staţie poate o mai zăresc, dar nu. În zgâlţâitul metroului, încep să fluier aceleaşi note, aşa cum nu se fluieră, cu aer trăgând.
Ilustraţii: Ana Sârghiuţă