De faţă cu mine, mama încă suspină în doar două ocazii. Atunci când se aduce vorba de platfusul meu şi când încep să răstorn şi să-ntorc vorbele ca prins de febra visului. Of, de ce n-oi fi ieşit inginer sau serios.
Nu mai suspină ca în tinereţi, dar o face totuşi.
Pe când aveam 20 de ani, mi-a povestit, în sfârşit, sursa suspinului. Se făcea că era tânără căsătorită, iar la aflarea veştii sarcinii, cu o bocceluţă-n spate a luat la rând toate mânăstirile şi moscheile de pe lângă apele mari care curgeau spre răsărit. Se închina cerurilor şi subpământurilor să nu mă zămislească visător.
Se temea, căci bărbaţii de pe linie maternă, turci sufiţi, fuseseră răpuşi de vise şi visuri năprasnice. Unde mai pui că în blocul ei înflorise o epidemie de capnoreală şi mai şi fusese de câteva ori la cenaclu.
În vremea aia temerea era mai mare decât oferta, dar mamei i-au fost ascultate rugile.
Baiul a fost că în rugăciuni, maica se ruga să fiu cu picioarele mai pe pământ, iar eu m-am născut întocmai.
Pot să ating pământul cu toată talpa. Platfus.