O fi fost din pricina supradozei lu’ Hoffman, da’ azi noapte am visat dava sau doar pe-aproape.
Se făcea că intram iar în blocul cu garsoniere din strada Lăcrămioarei. L-am recunoscut după urmele de fum de la ferestre. Blocul era cel în care am mers de câteva ori cu un coleg de liceu, în clasa a 9-a, să-și ia-n punguțe mici negrul de sub unghiile lui Dumnezeu. ia de citeală»
Dimineață, în 41. Am în mână o cafea amară. E făcută din boabe mai nasoale decât o gogonată de-a lui Victor-Viorel. Am nevoie de cafea, da’ trebuie să-mi și placă.
„Deee-schi-deeee uuu șaaaa, creș-ti-neeeee!” cântă femeia care trece ușurel de la cap la coada tramvaiului. E de etnie romă, are vreo 30 de ani, un copil mic-mic în brațe, hainele ridicate și sfârcul unei țâțe lungi în gura micuțului. Nu strânge mulți bani. Coboară. Cobor și eu. Afară ninge. Merg la ea și-i cer un 10 ml de lapte-n cafea. ia de citeală»
Sâmbătă, cea mai petrecere cu manele de mafioţi pentru lansarea romanului „Soldații” de Adrian Schiop. Poveste din Ferentari.
Giugiuk. Lache e noul Like.
Muzică finuţă, bulangii, fete frumoase, romi, jurnaliști, activiști, spioni, ultranaţionalişti gay, copii, cele mai tari barmaniţe, seminţe, fum puţin şi discobolul. Ce să mai, o lăcheală istorică. Am şi-o amintire scurtă:
La un moment dat, când să cobor în ring, aud un patos:
– Deci România e cea mai tare ţară din lumea asta la toate-toate aspectele! ia de citeală»
Oraşul de munte. Casa şi povestea. Strada Mărinimiei într-o zi cu nori puţini.
Joi. Frizerul – încă nu-i frizer, ci doar un proaspăt chel – merge înspre uşă. Soneria. Trece prin faţa oglinzii şi se salută vag. Din nou soneria. Ajunge. Deschide. Curierul din faţa uşii îi spune că i-a adus un pachet cu plata la predare.
Frizerul întinde mâna după portofel.
– Cât?
Curierul ridică din umeri.
– Nu cât, ci cum. ia de citeală»
La numărul 14 se află o frizerie.
Strada era lungă de la un cap la celălalt cap. Semăna cu viaţa acelui sfânt care fusese pricopsit cu lipsa morţii, căci în loc de sfârşit, viaţa lui se termina-ntr-o naştere. Zilele celei de-a doua naşteri i se rostogoleau îndărăt, înspre prima. ia de citeală»
Psihiatrul la care merg e un băiat de treabă. Chiar foarte multă treabă. Atunci când nu consultă, lucrează în subsol la ceva ce, spune el, va revoluţiona deşertul. Lucrează la un aparat şi nu ştiu câte procedee prin care vrea să transforme bobul de nisip simplu în bob de nisip dat dracu’.
ia de citeală»
Am fost în uichend la parastasul lui bunică-meu. S-a dus lin, acum şapte ani, de sfântul Mihail şi Gavriil, în timpul unei operaţii de îndepărtare a unei tumori din ficat. Aflase cu două săptămâni înainte că are cancer deşi nu bascula de fel.
Relaţia cu ăl bătrân a fost una de buniceală clasică. Ilie Apostol a fost un substitut pentru taică. ia de citeală»
Se râde, se chicoteşte, se strigă linie. Mai încerc să zic ceva, dar tot ce scot pe goarnă e: Aaltreec şi mliihta. Nu! Saaai! Am decimprezit. Încep şi eu să râd. Cum să nu râd? Haha, uite cum mă strânge ca pe şireturile unui pantof, îmi zic când mi se adună fruntea în ultimul nod al cusăturii. Croitoriţa e veselă, asistenta e veselă, brancardierul e vesel. Eu aş fi mai vesel fără cofrajul ăsta pe gât.
ia de citeală»
Pe la încheiatul zilei, cu un snop de cărări la subsuori, mă apropii-n pas grăbit de pat. Opresc la semaforul din marginea spitalului. E peste drum de clădirea-n care stau. Cât nu se schimbă culoarea, aud în spate o voce de femeie care spune „that way” apoi o voce căznită care întreabă spre clarificare „Acolou?”.
Mă-ntorc şi văd o barbă albă care se sprijinea pe coşul pieptului. Pieptul, dar şi barba-s ale unui ţigan născut demult. În faţa lui e un baston care-l trage de-o mână, în spatele lui e o sacoşă burduşită pe roţi care-l trage de cealaltă mână. Parcă-s doi nepoţi nehotărâţi. Are părul alb tuns scurt şi, sub fiecare ochi mijit, câte un maldăr de semiluni. Mă rog, ar fi trebuit să-ncep cu esenţialul: bătrânul are fruntea pleznită şi nasul spart, iar sângele e proaspăt închegat până pe pleoape.
Mă trezesc într-un pat improvizat dintr-un scaun directorial şi o canapeluţă de o persoană şi-un pic. Tot ce fac are o greutate nejustificată. Parcă aş fi transpirat pietre toată noaptea. Trei întrebări clasice îmi fluieră prin tărtăcuţă: Unde sunt? Cine-s oamenii ăştia îngrămădiţi pe patul de-acolo? şi – vorba proverbului – Dacă tot mă doare-aşa capu’, de ce e toată lumea-mbrăcată?
Camera beneficiază de o oglindă cu o ramă înfiorătoare. E chiar deasupra canapeluţei. Mult lemn care imită razele soarelui. Mă postez în faţa ei să văd dacă-s acelaşi.
– Ceee? Strig fără să trezesc pe nimeni.
E zi, dar din metrou ziua şi noaptea-s totuna. Mai sunt şi tânăr pe deasupra, dar asta-i de-a gata. Aerul e puţin, gri şi înecăcios. Lângă scaunul din faţa mea s-a aprins un foc din panoul de deasupra uşii. Oamenii aleargă speriaţi şi o duduie îmi trânteşte cartea pe jos, apoi un dudui o calcă-n picioare. Nu-s de condamnat, dar tot îi condamn. Mă aplec să iau cartea, şi chiar atunci un fund de extinctor îmi sparge fruntea.
ia de citeală»
Când l-am întrebat pe acest mic muscar gulerat sau negru (Ficedula albicollis sau Ficedula hypoleuca) dacă e gulerat sau negru mi-a zis:
– Hă? Bă, împicioratule, nu ştiu ce-ntrebi tu acolo, da’ pe mine mă cheamă Iuri, după Iuri Gagarin. Nu ştiu dacă ai auzit de Iuri Gagarin. E un unchi de-al meu. Din câţi păsăroi ştie mama, a fost primul care a zburat prin apă. Poate o s-ajung şi eu să fac asta, dar d’ocamdată nici prin aer nu mă prea descurc. Vecinii de copac îmi mai spun Albu, de la Albulescu. Nu ştiu dacă ai auzit de Mircea Albulescu. E alt unchi de-al meu. I-au rămas sprâncenele de pui toată viaţa. L-au ajutat să spună mai bine poveşti. Tu ştii vreo poveste?