Am primit o căciulă pătrată. Are cerbi, fir gros de lână şi la colţurile de sus, şnururi de care erau prinşi zurgălăi cât boabele de mazăre. Patru pe fiecare parte. Am luat patentul şi am făcut dreptate. Au mai rămas, în teste, doi pe fiecare parte.
Azi, pe drum, aveam căştile în urechi şi n-am observat cum zurgălăii îmi întrerup gândurile puţine.
În metrou, un dulău mers la sală şi haladit, mă abordează:
– Ce e, boss, cu clopoţeii ăia? Mergi la colindat?
– Cum, nu ştii?
Se-ncruntă.
– Când eram mic aveam un pisoi orb şi aveam mereu o căciulă cu clopoţei ca să ştie unde sunt şi să vină după mine.
Rămâne-ncruntat, dar devine atent.
– A murit. L-a aruncat tata de la etaj pe când încerca să scoată mirosul altei femei dintr-un palton. L-a scuturat pe geam. Pisoiul dormea-ntr-o mânecă, iar tata dormea pe el. De atunci port mereu căciula pe cap, să ştie sufletul pisoiului unde să mă găsească, să mă vegheze. În plus, mi-a spus o femeie bătrână că sufletul pisicii mele e cotă parte în sufletul oricărei fete care s-a născut în anul ăla. Asta înseamnă că dacă am căciula pe scăfârlie, când fac zgomot, o să vină la mine instinctiv domnişoare care au 17-18 ani.
Mai târziu, aşteptând restul la litrul de apă, îmi masam obrazul, întrebându-mă oare ce-a fost în capul de sub căciula cu zurgălăi. Gagiul îmi dăduse un pumn ca răsplată pentru povestea spusă.
E drept, încheiasem spunând că uneori căciula n-are efect. Mă abordează şi tineri care intră-n vorbă vrând să-mi dea cu împrumut mamele lor.
Nu sunt în apele mele. Eram mai timid şi mai cumpătat. E clar, e de la zurgălăii ăştia nenorociţi, mi-au tulburat gândurile. Ce-a fost cu povestea aia? Trebuie să-i scot cum ajung la birou, altfel cine ştie ce mai spun. Poate dacă nu rămâneam la vin până la trei dimineaţa, m-aş fi gândit mai devreme să-i scot şi acum nu m-ar mai fi împins, cu clinchetul lor, să spun tot ce-mi trece prin cap.