Un vagon lung, necompartimentat, cu două scaune de-o parte şi de alta a culoarului îngust. Mergeam la bunica.
În faţă, un cuplu pe la 50 de ani. Ea avea o fisură uriaşă în digul care separă gândurile de vorbe. Fluxul gândirii în direct, la bine şi la greu. Şase ore, de la unghii, la Copenhaga, la rudele sărace care vin la ei acasă să mănânce, via, bineînţeles, vecini de bloc. Tot, orice, nimic.
El tăcea cu mai multă forţă decât gavarea ea. Se cunoşteau de-o viaţă. La un moment datul mesei, el a scos din bagaj un pachet cu de-ale pântecului. Pentru ea sendvişuri, pentru el costiţă. Când l-am văzut mâncând cu atâta bucurie, mi-am dat seama de adevărul-adevărat.
Au venit în minte sute de imagini cu bărbaţi cam de aceeaşi vârstă care basculau încântaţi coaste.
Într-o cercetare nefăcută – până la ora asta – de către cercetătorii britanici, un procent majoritar de bărbaţi creştini, căsătoriţi de cel puţin 20 de ani, mănâncă coaste cu o plăcere animalică.
Se pare că e atât de înrădăcinată povestea Genezei, încât, în subconştient, mâncând coaste încearcă să găsească liniştea şi să dea undo Creaţiei.