Pe la încheiatul zilei, cu un snop de cărări la subsuori, mă apropii-n pas grăbit de pat. Opresc la semaforul din marginea spitalului. E peste drum de clădirea-n care stau. Cât nu se schimbă culoarea, aud în spate o voce de femeie care spune „that way” apoi o voce căznită care întreabă spre clarificare „Acolou?”.
Mă-ntorc şi văd o barbă albă care se sprijinea pe coşul pieptului. Pieptul, dar şi barba-s ale unui ţigan născut demult. În faţa lui e un baston care-l trage de-o mână, în spatele lui e o sacoşă burduşită pe roţi care-l trage de cealaltă mână. Parcă-s doi nepoţi nehotărâţi. Are părul alb tuns scurt şi, sub fiecare ochi mijit, câte un maldăr de semiluni. Mă rog, ar fi trebuit să-ncep cu esenţialul: bătrânul are fruntea pleznită şi nasul spart, iar sângele e proaspăt închegat până pe pleoape.
– Bună seara! Ce-aţi păţit?
– Oh, eşti român, mă, băiatule. Ce să păţesc? Am căzut şi m-am lovit la cap şi-acu vreau s-ajung în staţia de autobuz să mă duc acasă.
– Staţia e-n partea aia. Da’ n-aţi vrea mai bine să vă conduc la spital? E aici. Zic arătând cu bărbia în spatele lui.
– Am fost mă, băiatule, da’ drept să-ţi spun, am fugit. Îmi e frică să nu mă ţină.
– N-aveţi acte?
– N-am. Am vorbit cu nevastă-mea, că ea vine mâine’, şi mi-a zis să plec, că poate mă ţine mai mult. Şi pe urmă, ce face? Ea nu ştie pe-aici.
– Da’ cum v-aţi lovit la cap?
– Mă, băiatule, îţi zic drept, am băut. Am băut şi eu de necaz, ce să-i faci? Am căzut şi-am dat cu capu’ de dalele-astea. Zice arătând către pavaj.
– Unde staţi?
– Stau în parc. Prin zona 1 pe-acolo.
– În parc?
– Mă, băiatule, îţi zic drept, eu cerşesc. Am venit acu’ 3 săptămâni. Nu ştii cum să ajung la Marmalaci?
– Unde?
– La Marmalaci în parc … Ce autobuz e ăla? Arată către maşina care trece pe lângă noi.
– 295.
– Ăăă, e bun ăsta că mă duce la Victoria şi de acolo ştiu cum să ajung. Unde e staţia?
Pe drumul către staţie, mi-am dat seama că Marmalaci e de fapt Marble Arch. I-am sugerat să ia metroul, dar mi-a spus că are abonament doar pe autobuz. I-am turnat apă-n palme să se spele, i-am curăţat sângele din jurul rănii şi ne-am aşezat pe bancă. Am mai avut un timp să stau la o găvăreală scurtă cu el.
– Mă, băiatule, îţi zic ca la băiatu’ meu, eu n-am ales să fiu cerşetor, al’fel nu mai s-a putut. Stai să-ţi spun:
Era prin vara lu’ ’48. Regele plecase, la ăi bătrâni le confiscase tot ce aveau. Era rău, ce să mai, da’ eu nu ştiam chiar aşa. Eram copil. Mă jucam prin ţărână când am văzut o căprioară-ncolo, în câmp. M-am luat după ea. N-am prins-o şi m-am oprit la marginea pădurii. Cum stăteam eu să-mi trag sufletu’, văd aici, lângă mine, un fluture cât palma. Când să pun mâna pe el, se face tot-tot praf şi pulbere, de nu mai rămâne nimic-nimic, în afară de băşica asta. Şi scoate de sub cămaşă un medalion – o broboană verzuie şi opacă aşezată-ntr-o ramă de argint – şi-ntreabă: Ştii ce e?
– Nu ştiu. Ce e?
– Asta, mă, baiatu’ meu, e stomacu’ la fluture, da’ io îi zic băşica sufletului. Vezi asta? Şi scoate de sub aceeaşi cămaşă un lanţ gol. Aolou, am uitat că nu mai am lupa. N-o mai am că nu mai văd bine şi dacă nu mai văd bine cu lupa, ce rost s-o mai car?
– Ce era cu lupa?
– Vroiam să-ţi dau să vezi. Mare noroc a fost cu lupa asta! De ceasornicar. Tata mi-a făcut lupa să fie de pus la gât, ca să prind meserie. O aveam şi-atunci la mine. Că dacă n-o aveam, nu vedeam şi dacă nu vedeam, prafu’ s-alegea. Mureau oameni nevinovaţi.
– De ce să moară?
– Păi nu ţi-am zis că ăsta e ca başica sufletului? Şi ridică medalionul. Fluturel-ăla o fi fost un fluture îndrăgostit, sau o fi avut frun of. Avea oameni în stomac! Doi. Doi oameni mici. Da’ uite că nu pot să ţi-i arăt fără lupă. Tu n-ai?
– Am doar binoclu. Ia, poate dacă mă duc mai încolo.
Scotocesc prin buzunare, scot o lanternă şi-i spun s-o ţină sub broboană. Mă îndepărtez, îndrept binoclu, focalizez, văd şi arcuiesc sprâncenele. Doi. Doi oameni mici într-un stomac de fluture. Mă-ntorc la om. Omul e nerăbdător şi-ntreabă.
– Ei, i-ai văzut?
– I-am văzut.
– Le-am zis Dragostin şi Stanca. Mi-au adus mereu noroc de vreme bună la nevoie. Uite, de când sunt aici, de-abia a plouat. Da’ ai văzut ce frumoşi sunt?
– Am văzut.
– Stanca mai avea ţâţele-alea tari, să-ţi stea inima-n loc când sare?
– Aşa cred. Da’ spuneţi-mi ce treabă au oamenii ăştia din broboană cu cerşetoria?
– Are, mă, băiatu’ meu. Are. Cum să n-aibă? Dacă-i ţin puţin departe de mine, parcă se-mbolnăvesc. Nu mai joacă, nu mai râd. Au nevoie doar de căldură, şi numai dacă cerşesc pot să le dau căldura de care au nevoie.
– Aţi încercat să munciţi vreodată?
– Hehehe, cum să nu.
– Păi şi?
– Păi dacă muncesc, se duce viaţa uşurel-uşurel din mine. Dintr-odată nu mai fac destulă căldură cât să le dau şi lor. Şi dacă nu le dau şi lor … Ăăă, Uite! Zice arătând către etajatul roşu care se-apropie. S-a nimerit autobuzu’ fix acum. Cât să mă-nţelegi mă, băiatule. Cum aş fi putut să-i las?