În dreptul unei treceri de pietoni, o doamnă a țipat un țipăt. Aștepta pe marginea trotuarului să se schimbe culoarea când, din seninul seninului, un biciclist care pedala foarte aproape de bordură a strigat cu strigăt:
CONDAMNAREA LA MOARTE!
Eu eram ăl’ de striga. Îmi pare rău. Oarecum. Stai să-ți explic.
Sunt puțin dus cu bicicleta. Sunt puțin dus cu căștile. Pe Ștefan cel Mare, întâmplarea a făcut să fiu dus cu amândouă.
Ascultam Deșertul tătarilor de Dino Buzzati. Teatru radiofonic. M-a prins fedeleș. Giugiuk. Mircea Albulescu, Victor Rebengiuc, Adrian Pintea, Marcel Iureș.
Cum teatrul e teatral, iar pauzele dinaintea replicilor babane sunt pauze dinaintea replicilor babane, acestea din urmă sunt uneori previzibile.
Personajele ziceau cu intonație intonată:
– Priviți ce ține Dino în mână! Priviți!
– Plicul și fila cu parola.
– Nu, domnule căpitan, priviți bine!
– E o filă albă de hârtie!
– Nuuu, domnule căpitan, nu e doar o filă albă de hârtie! Dino ține în mână…
Tensiune mare. Contratimp. Variante puține. Trebuia să zic cevaaaa:
… CONDAMNAREA LA MOARTEEEE!
Am strigat pedalând înainte, pe și după trecerea de pietoni.
Și nici măcar n-am nimerit-o.
Răspunsul corect era:
DOVADA CRIMEI!
Pledez vag vinovat. Piesa m-a prins pân’ la strigăt.
Uite-o poză cu strada
