Stau în fața unei icoane cu Fecioara Maria și Pruncul. E pe peretele dinspre răsărit al camerei în care stau din clasa I. Am 13 ani împliniți, mustață de lapte, coșuri, un gol în stomac, degetele amorțite și o erecție dureroasă. Tocmai am terminat rugăciunea de fiecare seară și hiperventilez de emoție. Inima-mi pleznește timpanele de parc-ar fi un toboșar la tobele de-mprumut. O picătură de sudoare își face loc prin păr dinspre creștetul capului și-mi umezește genele ochiului stâng. Clipesc lipicios, înghit ca-n deșert și îmi apropii buzele de icoană. Încă nu știu dacă să pup mâna Mântuitorului sau zona inghinală a Fecioarei.
Cu o seară înainte, pe la aceleaşi ore
Termin rugăciunea. După găvăreală, mă ridic și pup icoana. În seara asta sunt mai obosit și o fac în fugă. Când mă îndepărtez puțin îmi dau seama ce s-a-ntâmplat. Un val de rușine mă prinde de stomac, îmi țiuie urechile și pe loc îmi vreau deschise pământurile și cerurile ca să mă-nghită. Îngân palid un „Iartă-mă, Fecioară” și merg ușor către pat cu capul cuprins de febra vinei. În loc să pup mâna Mântuitorului, pupasem mai la stânga și mai jos, acolo unde, pe sub hainele de argint, ar fi mijul Fecioarei Maria. Doamne! Ce-am făcut? Adorm greu în poziție fetală, chircit de remușcări.
În perioada aia,
aveam un trai religios. Ai mei divorțaseră. Tata tocmai își fracturase ambele picioare, iar mama vorbea rar și nu-și mai găsise de lucru de un an jumătate. Banca în care își avea bruma de economii falimentase și basculam atâta pâine cu margarină încât, la o analiză ADN, aș fi ieșit o rudă mai apropiată de petul de cola decât de om. În plus, eram sigur că-s ultimul din generația mea care intrase-n pubertate. Nu sărutasem o fată, nu aveam tovarăși și nu-mi făcusem prima labă. În toată tăcerea aia ajunsesem să vorbesc doar cu Bărbosul Mare, Bărbosul Mic, Fecioara și Arhanghelii.
Ritualul rugăciunii de seară era o constantă sănătoasă pentru un cotoi turmentat de dureri de creștere și contrasensul vieții.
La fiecare apus, cu temele nefăcute, mă așezam în genunchi, spuneam Tatăl nostru, apoi aveam un monolog liber în care îmi contabilizam păcatele de școlar și ceream îndurare pentru cei din preajmă, de la pisoi și verișoarele din Pitești, până la refugiații din Somalia și câinii din Hanoi.
De dimineață,
lumina și durerea mă scot din vis. Aaaah! Mă ridic brusc, arcuiesc picioarele crăcănate și mă uit speriat înspre pulă. Nu-nțeleg nimic și cad pe spate cu un răsuflu de parcă s-ar fi prăbușit un dig pe o secetă aprigă. Huuuu, ce bine e! Ce sete îmi era. Ce bine e. Închid ochii și, pe interiorul pleoapelor luminate de dimineață, derulez visul.
Fug – așa cum fugeam de multe ori în visele pubertății – de ceva sau cineva. Culoarul trenului în care sunt se îngustează din ce în ce mai mult și se aglomerează peste poate. Amenințarea e aproape și încep să strig la oameni, dar o fac în glas de pește. Nu se aude nimic. Încep să izbesc și să mă-mping în mulțimea de oameni care se făcuse zid de cărămidă-n în fața mea. Mă opresc, mă uit roată și nu mai e nimeni. Toată răsuflarea dispăruse. Prin ușa din dreptul meu, o mână cu degete lungi iese, mă prinde de încheietură și mă trage într-un compartiment curat și îngust cât un dulap.
– De când te-aștept. Zice femeia.
– Pe mine? mă pufnește râsul. Cine să mă aștepte pe mine?
Dar nu-mi răspunde. Îmi atinge fața și mă dezbracă din priviri. La propriu. Îmi dă jos tricoul și pantalonii cu clipitul ochilor lungi, mărginiți de gene dese. Apoi, ca la un alt clipit, îi dispare rochia. O femeie în toată puterea tinereții târzii stă goală-n fața mea. Are părul căzut în bucle largi peste umeri, pielea ciupită de soare și brăzdată de riduri subțiri. Părul intim e tuns scurt, șoldurile generoase, gleznele iuți desenate cu vinișoare mov, clavicula lungă, iar sânii… vai, ce țâțe! Plini, areole alungite puțin de timp și sfârcuri de culoarea ciocolatei amare rău.
E făcută din Sophia Loren, profesoara de latină și Fecioara Maria. Are mirosul unei fete de clasa a 8-a pe la jumătatea orei de sport peste care pui parfum ieftin și mir. Dumnezeule! Un miros pe care încă-l mai port în căușul nasului.
Ne futem în picioare, așa cum nu știam că se poate. De fapt, mă. Sunt sufocat de păr, țâțe și buze. În jur, e doar miros de tren, că nu știu cum miroase pizda. Compartimentul e compartiment de tren doar în partea de sus. De la spătarele scaunelor în jos, e mare cu stâncă și apă sărată. Un vânt ușurel și stropii valului spart îmi răcoresc picioarele și bucile. Sunt dezvelit, transpirat și cu geamurile deschise. O-nghit din toți porii, îi beau transpirația care-mi rămâne pe dinți când îi mușc pielea.
Nici nu știusem că poți mușca sau că poți simți plăcut cu subsuorile și interiorul brațelor, da’ cine mai îmbrățișase la pielea goală pân-atunci?
Aaaaaaaaaaa
Mă trezesc în durere. În plăcere. În durere. Ce-i asta? Primul orgasm, da’ cum nu știu ce-i ăla, cred că-i o strânsoare din interiorul femeii și mă-ntreb dac-oi fi supărat-o cu ceva.
Seara de la-nceputul istorisirii
Clipesc lipicios, înghit ca-n deșert și îmi apropii buzele de icoană. Încă nu știu dacă să pup mâna Mântuitorului sau zona inghinală a Fecioarei. Rămân fixând icoana. Cum capul meu își trage vitaminele din margarină și cartofi, gândul e pe măsură. Mai desfac o dată întâmplările și le împachetez la loc. Simplu! Prind avânt dintr-un fir epic de tip cauză și efect. Închid ochii și pup bucuros Fecioara de-a dreptul mijului.
Icoana ar fi devenit lucioasă dacă m-aș fi ținut de obiceiul ăsta, dar după 3 săptămâni fără rezultat am revenit la stilul clasic de pupat cele sfinte.
Prinsesem o brumă de curaj din cea mai vie-ntâmplare trăită pe netrezite. O femeie de vis tocmai făcuse dintr-un puțoi un bărbat. Mă rog, dintr-un puțoi fricos un adolescent speriat. Dup-aia am început să intru-n rândul băiețimii și să rămân sâmbătă noaptea la televizor, să văd filmele din seria Emmanuelle, pe Antena 1, și-apoi să-mi dau, spășit, durere cerească.