Mă trezesc într-un pat improvizat dintr-un scaun directorial şi o canapeluţă de o persoană şi-un pic. Tot ce fac are o greutate nejustificată. Parcă aş fi transpirat pietre toată noaptea. Trei întrebări clasice îmi fluieră prin tărtăcuţă: Unde sunt? Cine-s oamenii ăştia îngrămădiţi pe patul de-acolo? şi – vorba proverbului – Dacă tot mă doare-aşa capu’, de ce e toată lumea-mbrăcată?
Camera beneficiază de o oglindă cu o ramă înfiorătoare. E chiar deasupra canapeluţei. Mult lemn care imită razele soarelui. Mă postez în faţa ei să văd dacă-s acelaşi.
– Ceee? Strig fără să trezesc pe nimeni.
În loc de faţă am un fir despicat în patru până la jumătate şi lipit la loc cu bandă izoler. Între părţile firului despicat şi lipit se află următoarele: un crap viu – cam atâtica -, un stetoscop, un gât de ţuică şi o oglinjoară mică. Simt că pot să fac faţă. Noroc de oglindă. Aşa cred că aş putea să mai vorbesc cu oamenii. Chiar dacă ai tot ce-ţi trebuie în locul feţei (ochi, gură, gât, etc), dacă n-ai o parcelă în care să se oglindească celălalt, în care să-şi recunoască puţină temere sau obidă, n-ai spor la vorbă.
Mă aşez pe canapea să mă uit şi-n mine. Parcă-acum o clipă cumpăram nişte bere poloneză de la un indian. Ce s-o fi … Bam! Lumină! Ştiu! Trucul ăla, învăţat de la nea’ Gelu’, un beţivan tânăr care hălăduia printre umbrele cartierului cu blocuri de garsoniere.
Îmi spusese-ntr-o zi:
– Băe, pulică frânaru’, ia fă-te-ncoa. Ştii, tu, cum stă treaba cu timpu’ ăsta?
– Trecut, prezent şi viitor? Întreb eu cu nesiguranţa clasei a treia.
– Da, exact! Am stat eu aşa şi m-am gândit şi mi-am dat seama că atunci când se gândesc la trecut, cel mai mult şi mai mult, oamenii vor să-şi retragă vorbele din el.
– Să-şi retragă vorbele din el?
– Adică ar vrea o forţă cu care să facă în aşa fel încât să nu fi spus ceva ce-au spus. Aşa e vorba asta, o spui şi-o regreţi. Te ia gura pe dinainte, cum s-ar spune. Eu, unu’, prefer un pumn, ca-ntre bărbaţi, că vânătaia trece mai repede. Bine-bine, nici fără vorbă n-ar mai fi fost atâtea şi-atâtea. Da’ ce vreau io să zic e că oamenii vor să-şi retragă vorbele din trecut.
– Oamenii vor să-şi retragă vorbele din trecut, repet sârguincios.
– Aşa, vezi că-nţelegi! Ei, cum-necum, vorbele ştiu asta şi dacă cumva, vreodată, nu o să mai ţii minte ce s-a-ntâmplat aseară, să ştii trucu’ ăsta de la mine. Az’ dimineaţă mi-am dat seama. Fii atent! Deci te trezeşti, pac-pac, lemn. Te doare capu’, nu ştii unde eşti şi nici ce-ai făcut aseară. Nicio problemă, tati. Stai cu capu-n jos, duci ceasul de mână la ureche şi începi să-l întorci uşurel, da’ nu cum l-ai întoarce, ci invers.
– Cum se-ntoarce ceasul? Întreb arătând încheietura cu ceasul electronic Oasio.
– Aolo, n-ai ceas mecanic, zice cu năduf şi-mi arată pe ceasul lui. Uite-aşa se-ntoarce ceasul. Pac-pac, uite-aşa faci cân’ vrei să-ţi aduci amintelea. ’ţelegi?
– Da.
– Când îl întorci de-a-ndoaselea o să ţi se-ntoarcă şi ţie-n ureche toate cele auzite. Dar doar pentru o clipă.
Să trăieşti, bre, Nea’ Gelule, ai fost bun şi-ai trăit ca un romantic. Cred că de flori n-ai văzut tramvaiul ăla care te-a mierlit, îmi spun în scurtul necrolog.
Bon, amintit şi făcut. Duc ceasul la stetoscop, îl întorc de-a-ndoaselea, şi sunetele-ncep să mi se-ncalece. Uşor-uşor, din noroiul amintirilor, apare o-ntâmplare mai cu moţ.
N-am timp să ţi-o spun, căci se trezesc oamenii. Dani, tânărul care se-mpacă bine cu vopseaua şi cu sunetul, gagică-sa, Cristina, domniţa care predă ochi şi urechi la universitate, Chris, tipul în a cărui casă suntem şi încă vreo trei exemplare ale căror nume nu le-am notat. Nimic ieşit din comun. A fost o petrecanie cu bere neagră şi vin care s-a lăsat cu seceriş.
Chris îşi caută ochelarii, îi găseşte, şi-i pune pe faruri, mă ia la ochi şi începe să râdă.
– Hahaha, mate, ai Funny Face Syndrome.
– Funny Face Syndrome?
– Da, da, e o boală recentă. O să-ţi treacă repede. O zi, două. O fac turiştii neobişnuiţi cu amestecul cultural. Probabil că te-ai uitat tot timpul la feţe, ai încercat să le aşezi pe ţări, pe continente, pe criterii estetice, pe bărbi, pe ochi, pe limbi, pe cine mai ştie ce ţi-a trăsnit.
– E posibil, zic eu pâşlicar.
– Eeey, fuck off! Ştim şi noi. Hehehehe. Chestia e că dacă te-ai fi uitat într-o oglindă în tot timpul ăsta, nu ţi s-ar mai fi întâmplat. Pe scurt, ai uitat ce chip ai şi, într-un moment cu imunitate scăzută, cum a fost aseară, hehehehe. Fix când a trebuit să facă iar faţă, tărtăcuţa ta n-a mai ştiut de unde s-o ia, aşa că a făcut o reducere la absurd şi a ieşit asta. Râde şi arată către colajul de pe umerii mei.
– Hiuh, răsuflu trecându-mi mâna peste solzi. Bă, io tre’ să plec, am de pozat nişte păsări şi de dormit înainte. Bastos!
Pe drumul secetos către pat, îmi tot vine în minte întâmplarea aia pe care n-am apucat să ţi-o spun. Zice-aşa:
Se făcea că la momentul dat al nopţii, un tip, unul dintre cei mulţi care n-au mai apucat dimineaţa acolo, răpus de un vertij mesianic s-a ridicat şi a strigat:
– Sunt,… sunt Isus, sunt Isus!
– Băăăăăă, … nu ştiu ce să zic. Nu cred! Am zis cu siguranţa omului care poate că l-a văzut pe Isus la Evidenţa Populaţiei.O femeie cu ajutor de şomaj şi un bust uriaş a întins mâinile către el a îmbrăţişare. L-a chemat la piept pe micuţ. Tânărul s-a dus, femeia l-a luat, l-a aşezat pe genunchi, apoi i-a freacă puţin urechile cu usturoi. I-a scuipat şoptit pe frunte şi l-a împachetat ca pe kebab cu sânul ei drept, spunându-i:
– Nu-i nimic, drăguţule. Se putea şi mai rău.