(partea a doua, Adagio | pentru partea-ntâi, bagă un ochi aici)
În salon sunt încă nouă paturi, cu nouă pacienţi de vârstă apropiată şi câte o perfuzie în mâna dreaptă. Ne uităm unii la alţii, dar niciunul nu pare că vrea să vorbească. După un sfert de oră intră şi doctorul. Un bărbat grizonat, micuţ, lat şi vesel, cu discurs adaptat oricărui auditoriu. Aici, categoria domni.
– Domnilor, bună ziua! Cum vă simţiţi? Nu aşteaptă răspunsuri şi continuă: Aţi făcut insolaţie. Toţi!
Se porneşte un murmur pe mai multe voci şi din el răzbate nedumerirea:
– Cum aşa, e februarie?
– Chiar aşa, e februarie! Asta ne-am întrebat şi noi atunci când aţi ajuns toţi leşinaţi cam pe la aceeaşi oră. După o serie de investigaţii, de la analize de sânge la RMN, am constatat că nu aveţi nimic în afara unei simple insolaţii. Mă rog, nu e chiar aşa de simplă. De fapt e chiar complicată, dar e o insolaţie. E bine că trăiţi, dar vă zic de pe-acum că recuperarea o să fie un proces anevoios şi temerar.
– Cum se poate să faci insolaţie pe noru’ ăsta? Întreabă un vecin de salon.
– Asta voiam să aflu şi eu până ieri. Pe când interpretam ultimele RMN-uri, a venit un bărbat mai grizonat, mai micuţ şi mai lat decât mine, dar mai sfios, care s-a prezentat ca fiind cercetător la Institutul de Meteorologie Alternativă „Vremelnicia”. Şi-a frământat puţin degetele, până a prins curaj, şi a întrebat dacă nu cumva avem pacienţi loviţi de lentile. Identificase pe aparatele lui o ploaie de 10 lentile şi tot căuta măcar una s-o studieze. Aveam! Dar nu loviţi, ci cu insolaţie. Zece pacienţi cu insolaţie. Apoi îşi zice-n barbă cu mândrie: Ce bucurie când poţi să dai răspunsuri afirmative atunci când sunt improbabile.
– Păi ce treabă are ploaia cu insolaţia? Întreabă unul mai detectiv.
– Are! Ei bine, domnilor, aici e o partea tehnică de care sunt străin. Încerc să vă clarific. Se pare că de undeva din nordul Africii s-a evaporat o cantitate mare de fulgurit, un nisip lovit de fulger. O bună parte s-a pierdut pe mare, dar resturile rămase au întâlnit un front atmosferic excepţional. Era cauzat de explozia secţiei de optică a unui complex industrial de prelucrare a sticlei din Bulgaria.
Toţi îl luăm la ochi miraţi, iar doctorul continuă.
– Sufletele celor morţi în explozie, zece la număr, toţi opticieni, s-au ridicat deasupra exploziei şi au rămas suspendate între cer şi pământ. Şase săptămâni, c-aşa e tradiţia la slavi. În a cincea săptămână, esenţa opticienilor s-a întâlnit cu fulguritul ăsta, un material din care se poate face sticla, aşa că au făcut pentru ultima oară lentile – fiecare câte una. N-am mai auzit de aşa ceva, dar meteorologul mi-a spus că e vorba de un fenomen studiat. E un soi de drept la încununare al celor plecaţi fără operă absolută. În fine, le-au creat, apoi le-au lăsat în voia norului care venise din Africa. Deasupra Bucureştiului, norul cald, încărcat cu lentile, s-a întâlnit cu un curent siberian iute. Ce se întâmplă când un curent de aer cald se întâlneşte cu unul rece?
– Plouă.
– Se pot întâmpla multe, dar da, precipitaţiile sunt cele mai probabile. A plouat. A plouat cu 10 lentile. Acum trei zile, aveaţi toţi pe cap căciuli guler, dintr-acelea care se strâng într-un capăt cu şnur, nu?
– Trei zile? Strigă unul.
– Da, trei zile. Deci toţi aveaţi căciuli de tip guler, care se strâng în partea de sus?
Se dă din cap afirmativ.
– Şi nu v-aţi strâns căciulile la maxim, ci aţi lăsat un spaţiu destul de generos ca să vă aerisiţi. Mă înşel?
– Nu.
– Ei bine, lupele s-au aşezat în acel gol al căciulii şi au concentrat toată lumina către vârful capului. Se pare că lupele sunt de o eficienţă nemaiîntâlnită. N-am mai văzut lentile ca astea şi nici microscopiştii de la laborator n-au ştiut de unde să le ia. Nimic de pe Pământ nu le seamănă. Sunteţi norocoşi că nu v-aţi topit. O să fiţi aşa de absenţi şi în zilele următoarele.
Toţi suntem prea-ncruntaţi, dar vlăguiţi să-l întrebăm. Înţelege şi continuă:
– Vedeţi – ridică nişte planşe RMN – pe imaginile astea se văd mai multe pungi cu strigăt răspândite în tot sistemul nervos. Se pare că strigătele au rămas în norul cu suflete, de acolo au intrat în lentile şi din lentile vi s-au scurs în cap. În câteva zile o să putem aduce şase violoncelişti pentru a vă trata.
– Cum adică violoncelişti?
±
Peste încă trei zile de perfuzii fără folos, toţi insolaţii din salon suntem pe acoperişul Spitalului Universitar. Aşezaţi în cerc răsfirat, cu spatele gol către centru, toţi avem câte un ac gros de anestezie spinală înfipt între vertebrele lombare patru şi cinci – la o palmă-n sus de noadă. Acele se continuă cu cabluri metalice. Cablurile metalice se termină în pâlnii uriaşe de patefon. Pâlniile uriaşe de patefon sunt fixate în jurul unui grup de violoncelişti la frac chirurgical.
Încep. O muzică tristă şi fără fason. Adagio pentru coarde de Samuel Barber.
Se opresc.
Încep. E un concert pentru violoncel de Vivaldi. Mai cu viaţă.
Se opresc.
Încep. E cântecul fesului dintr-o poveste de pe vinil. Oare cum s-o numi?
Cântă ca să se acopere strigătele opticienilor care ies prin pâlniile de patefon.
Cântă ca să umple la loc sistemul nervos, care altfel ar ceda de la o debarasare aşa bruscă de sunet.
Cântă ca să ne-aducă aminte că o căciulă e deschisă oricăror posibilităţi.