(partea-ntâi, Allegro Non Molto)
Credeam că intru în a treia zi pe drumul lung dintre parcul Cişmigiu şi librăria Eminescu. Ajung, dau să intru, e închis. Se deschide la ora 9:00. Am mai făcut încă o zi până la staţia de autobuz din faţa Universităţii. Acolo, o femeie mă abordează:
– Nu vă supăraţi, ştiţi cumva unde este Biserica Sfântul Nicolae?
– Biserica?
– Da, răspunde femeia cu vocea mirată dintre două vârste.
– Biserică…, biserică…, biserică…, repet rar şi murmurat căutând în fiecare buzunar. La piept nu-i nicio biserică, la şold nici măcar o cruciuliţă, la spate niciun fir de aur.
Îşi arcuieşte sprâncenele a curiozitate.
– Ah, biserica de piatră în care-şi are casă cuvântul lui Dumnezeu? zic dumirit.
– Da, fireşte, răsuflă cu râs. Dar ştii că se poate să fie şi din lemn.
– Da, da, şi din lemn, zic năvălit de maldăre de imagini cu biserici săteşti. Eu v-aş spune cum am ajuns acolo, dar nu v-ar fi de niciun folos. Vedeţi, drumuri către biserică sunt multe. Câte unul pentru fiecare suflet care merge într-acolo. Nu aveţi cum să ajungeţi la biserică pe drumul pe care a ajuns altul.
Râde încântător.
– Păi bine, dar eu trebuie să mă întâlnesc cu cineva în faţa bisericii.
– Ah, râd eu tâmp. E peste drum, zic în căderea care mă propteşte oblic şi pierdut pe borcanul de bilete.
Îmi pune mâna pe frunte şi scoate un strigăt scurt în timp ce staţia se umple de ceaţă, iar distanţa dintre noi se măreşte cu viteza trenului care se depărtează de gura unui tunel.
±
Mă trezesc într-o lumină aprigă. Parcă-s într-o cadă în care sute de salahori varsă căldări de fotoni. Închid ochii. Îi deschid pe când aceeaşi oameni scoteau cu aceleaşi căldări toată lumina pe care o vărsaseră mai devreme. Mai au puţin şi o scot pe toată. Închid ochii. Îi deschid iar pe când roboteau din nou la vărsat căldările pline ochi. N-au pace oamenii ăştia, gândesc în şoaptă.
Dau să mă frec la ochi, dar cu dreapta mişc ceva în direcţia ferestrei şi mişc altceva pe sub piele. O pun la loc, mă frec cu stânga, îmi clarific ochii şi văd că e o perfuzie.
Uşa se deschide şi o domniţă în halat alb, cu ochelari, stetoscop şi mapă intră în pas grăbit. Deschide mapa, caută, citeşte, se uită roată în jur şi spune:
– Imediat o să vină şi domnul doctor. Se pare că e o micro-epidemie.
Mă ridic pe pernă, frec ochii iar a dezmeticire şi întreb:
– Micro-epidemie de ce? Dar când iau stânga de pe vizor, ia răspunsul de unde nu-i. Domniţa nu mai era în cameră.
Continuarea e aici