Se râde, se chicoteşte, se strigă linie. Mai încerc să zic ceva, dar tot ce scot pe goarnă e: Aaltreec şi mliihta. Nu! Saaai! Am decimprezit. Încep şi eu să râd. Cum să nu râd? Haha, uite cum mă strânge ca pe şireturile unui pantof, îmi zic când mi se adună fruntea în ultimul nod al cusăturii. Croitoriţa e veselă, asistenta e veselă, brancardierul e vesel. Eu aş fi mai vesel fără cofrajul ăsta pe gât.
Mi-aş mişca mai abitir scăfârlia. Aşa văd doar susul. Neonul de pe hol, neonul din salon, neonul de pe hol, neonul din lift, mâini cu mănuşi, o mască, o bască, ace, fire, cabluri, braţul aparatului de radiografie, o mână care toarnă gel pe mine. Stai!
–Bună seara. Mă numesc Tiberiu. Sper că sunteţi bine.
Cred că s-a dus anestezia de la sutură că încep să-mi dau seama că-s într-un spital şi c-ar fi cazul să adun amintirile-ntr-un snop.
Acum patru săptămâni l-am adus pe Treptat, pisoiul ultramirat, la bunica Anei în Dumbrăviţa. Acum trei săptămâni a fugit. De două zile sunt aici şi îl tot caut. E sâmbătă seara şi mă pornesc la o treabă temeinică. Caut şi-n cimitir, opresc şi la un joc pe lângă nişte mecanici cu vioara, intru şi la o nuntă. Dăi şi caută!
Pe o stradă aplecată şi strâmtă, dau de un cârd de copii din categoria micuţi şi mititei.
– Aţi pierdut ceva, domnu’? întreabă un băieţel.
– Da, zic. O pisică.
Se strâng toţi în jurul meu.
– Aaaa, păi am văzut eu o pisică. A mers aşa, pe aici. Cum arăta? Întreabă o fetiţă.
– Gri-tărcată şi mirată.
– Parc-am văzut şi-aşa. Cum o cheamă? întreabă altă fetiţă.
– Treptat, zic.
– Nuuu! Cum o cheamă pe pisică? Stăruie fetiţa.
– Treptat îl cheamă. E pisoi, de fapt.
– Aaa, Treptat, zice fetiţa.
– TREPT-TAT! TREPT-TAT! Se pornesc toţi copiii să strige.
– Staţi, staţi, staţi mă copii. Dacă strigaţi aşa, se sperie.
– Da’ tu unde stai în Dumbrăviţa? întreabă cel mai mic şi mai mic dintre ei.
– Pe strada gării.
Micuţul face ochii mari! Totuşi suntem la şase străzi distanţă.
– Aşa de tare îl iubeşti, dacă ai venit să-l cauţi până aici?
Plec de la copii şi ajung în centrul satului. După ce trec de un podeţ, o bicicletă frânează în spatele meu şi mă atinge cu roata. Mă uit la biciclist, un adult solid ca un galantar de măcelărie. Mă gândesc că e lucrat la SS (sală şi sapă). Nu zice nimic. Îi zâmbesc a „se mai întâmplă”. Când întorc capul de la biciclist, îl văd pe Treptat ieşit pe jumătate de sub o poartă. Mă apropii de el, iese mai mult, dar se îndeasă la loc. Biciclistul e după mine.
– Te pot ajuta cu ceva? Întreb.
– Da, zice. Ţine puţin roata asta. Şi arată către roata din faţă.
Îmi dau seama care-i baiul bicicletei şi-i îndrept ghidonul perpendicular pe roată. O fac vesel ca un biciclist. Brici! Îl întreb dacă nu vrea să-i prind şi frânele de pe faţă, da-mi zice că e roata prea îndoită.
Mă îndepărtez de bicicletă şi încep operaţiunea de recuperare. Da’ nu ştiu ce-o fi în capul omului că de fiecare dată când Treptat prinde puţin curaj, el se apropie să mă-ntrebe câte ceva şi pisoiul fuge la loc. „La cine-ai venit? De când ai pierdut pisoiul? De unde eşti?” Văd că biciclistul tot mută-ntre întrebări ceva din buzunarul din faţă în cel din spate şi invers.
– Stai puţin! Îi zic. Cât să-mi recuperez pisoiul şi apoi putem să stăm la poveşti.
Biciclistul nu se lasă, vine iar spre mine să mă-ntrebe de câte zile sunt aici, aşa că insist.
– Hai, băi, frate. Înţelege şi tu …
N-apuc să termin că omul se năpusteşte să-mi dea un pumn. Mă feresc. Mă ridic. Alerg. Dulăul după mine.
– Ce-ai, bă, mânca-ţi-aş? îi strig.
– E pisică mea! Îmi răspunde, dar nu lasă pasul.
Mă mai feresc de un pumn, de doi, de trei. Scoate obiectul pe care-l tot mută între buzunare. O şurubelniţă.
Încep să strig la puţinii oameni de pe margine să cheme poliţia. Mă feresc de o lovitură. Alerg bezmetic. Nimeni nu se bagă. De după un soi de centrală văd că aleargă un alt tip către mine. Căcat! Doi! Pe unde s-o iau? Mă uit în spate. Un magazin. Alerg înăuntru, încui uşa şi strig la vânzătoare să cheme poliţia. Mă uit înspre uşă. Ori n-am încuiat-o, ori e din cârpă. Biciclistul intră fără probleme. Magazinul e un culoar lung. Nu văd vreo ieşire prin spate. Omul vine înspre mine în pas apăsat respirând că un taur.
– Ieşi afară! Îmi şopteşte mârâit.
Cât n-apuc să răspund, un pumn cât jumătate de cap mă zdrobeşte de rafturile din dreaptă mea. Mi-a luat piuitul.
Aud nişte voci care strigă „Aline, lasă şurubelniţa!”. Îmi simt cu degetele osul arcadei drepte prin pielea pleznită. Simt mişcările ambulanţei. Văd neoanele de pe tavanul spitalului. Alte amintiri n-am. O oră cât trei clipituri.
În câteva zile o să fiu boboc. Alin e şi el bine. Poliţia aşteaptă o plângere de la mine ca să-l salte. Cumva, ameninţarea unui om cu şurubelniţa din senin nu e un motiv de ambalare. Ca să fac o plângere tre’ să am o patalama de la legist. Legistul lucrează pân’ la doişpe. Poliţia pân’ la patru. O să trec mâine pe colo şi pe dincolo. Oricum Alin nu poate fi încadrat la tentativă de mardeală. N-a-nfipt şurubelniţa-n mine şi bine că n-a făcut-o. Se pare că l-au oprit nişte nuntaşi care treceau pe-acolo şi-au auzit chirăietele vânzătoarei. Să le dea Bărbosu’ sănătate. Pe Treptat l-am recuperat aseară.
