Oraşul de munte. Casa şi povestea. Strada Mărinimiei într-o zi cu nori puţini.
Joi. Frizerul – încă nu-i frizer, ci doar un proaspăt chel – merge înspre uşă. Soneria. Trece prin faţa oglinzii şi se salută vag. Din nou soneria. Ajunge. Deschide. Curierul din faţa uşii îi spune că i-a adus un pachet cu plata la predare.
Frizerul întinde mâna după portofel.
– Cât?
Curierul ridică din umeri.
– Nu cât, ci cum.
Frizerul ridică din umeri.
– Ce cum?
Curierul scoate un formular pătat cu zacuscă.
– Mă scuzaţi,… ştiţi,… colegii…
Curierul îndreaptă spatele. Drege vocea. Citeşte mult şi bine. Termină de citit. Ridică ochii din foaie, apoi sprâncenele către frizer a-ntrebare.
– Primiţi?
– Conaşule, dac-aşa stă treaba… primesc.
Coboară amândoi la copacul din curte. Curierul ia o joardă. O bate prin aer de probă.
Frizerul îşi acoperă faţa. Curierul îl plezneşte peste picioare.
– Stai, băăă! Dă-i mai uşor!
– Eu aş da, da’ dac-aşa scrie-n foaie.
Înc-un jap!
– Băăăă!
Joarda-l prinde peste umeri. Curierul e mulţumit.
– Uite! Încep să iasă dracii din tine!
Înc-un jap. Înc-un strigăt. Curierul ţi-l bate pe frizer până-l scutură bine de draci. Mă rog, îngeri prost înţeleşi. Ies din el draci de pe la străbunicu-său, de la tac-su, de la unchi-su, de la vecini, de la femei, din televizor, de la prieteni.
Curierul lasă joarda.
Frizerul e plin de urme, vesel şi cu încă pe-atâţia draci pe el.
– Gata! Scrie să-ţi mai las draci pe tine cât de cât, ca să-ţi meargă potrivit. Dup-aia dacă rămâi fără draci dai în plictis şi scofâlceală.
Îi întinde pachetul. Frizerul îl ia şi citeşte numele expeditorului. E de la el. Şi-l trimisese mai demult sau mai înainte, nici prea devreme, nici prea târziu. Nu-şi aduce aminte despre ce e deranjul. Pe cutie scrie mare „El”. O desface şi dă de o cutie mai mică pe care scrie mititel „Tu”. O desface şi dă de o cutie şi mai mică pe care scrie răsturnat „Eu”. O întoarce. O desface. Îl vede. Îl apucă de coroană. Îl ridică-n lumină. Îl învârte. Îl haleşte pe tot. Râgâie şi râde.
Curierul se uită mirat la frizer, apoi se uită furios la o fereastră de la etajul unu şi zice:
– Mda! Dac-ar fi aşa uşor pentru toată lumea.
Se salută şi o porneşte fiecare către altă scară.
Frizerul ajunge-n casă. Trece prin faţa oglinzii şi nu se salută vag.
Curierul intră-n scara ce duce la fereastra de la etajul unu, cea înspre care se uitase furios. Intră. Urcă. Bate-n pleoapă. O deschid. Iese pe la colţul ochiului. Curierul e o bucată de hârtie decupată dintr-un ziar. Mi se ţine de gene, apoi de mustaţă. Sare pe umăr şi de acolo merge pe mână către masă şi-mi strigă-n fugă:
– Ce-ai făcut, mă, mânca-ţi-aş! Nu te-ai ţinut de cuvânt! Al ’reacu ăl de te-o mai crede. Ai zis că dacă-ţi vin în găvăreală, o să salvez lumea!
– Păi, chiar asta …
Vrâââm! Vântul intră prin geamul deschis, ridică decupătura şi-o duce departe mai iute decât al patrulea şi-al cincilea cuvânt. Nu mai e, dar i le zic totuşi. Sunt de bine.
– Păi chiar asta ai făcut.
Povestea de mai sus e o reconstituire la ochi închişi după cele povestite de unchiul lui Vigilenţiu Nistor. Aflase şi el, ca toată strada, că frizerul fusese găsit în lipsa sufletului aşa c-a-nceput să-ntrebe-n stânga şi-n dreapta care-i firul epic. Până la urmă, a aflat mai multe chiar de la Vigilenţiu Nistor, notar-stagiarul din cabinetul lui Mihai-Ioan Anemunciţei, de pe strada Belferiei numerele 6027-∞. Poliţiştii care se ocupau de cazul frizerului mergeau des pe-acolo.
Întâlnirea dintre frizer şi curier e de cotitură-n viaţa primului. Atunci se-mpacă cu el. Îşi dă voie să-şi deschidă frizeria în memoria părului. Îşi dă voie să-şi vadă soţia cheală. Îşi dă voie să pună-n faptă un vis pe care-l visa de când era mic. Se-apucă să crescă maimuţe pentru muzică. Două. Mici. În camera din spate a frizeriei.
A trebuit să-ţi zic cum l-a găsit. Ţi-oi zice-n altă zi cum a rămas fără?
