E dimineață, e metrou, e aglomerație. Chiar înainte de a se închide ușile, o femeie se strecoară în desișul de oameni. Are sufletul în gură și lacrimi peste mărginimea ochilor. Probabil că alergase cu ochii deschiși prin vânt, dar cum are și necaz pe chip, nu se înțelege clar.
În jurul ei, trei bărbați. De la stânga la dreapta:
Primul se uită cu reproș înainte de a pune nervos un ziar între el și lacrimi.
Al doilea îi strigă într-un oftat adunat în ani:
– De ce plângi? De ce-mi faci asta?
Al treilea-s eu. Mă uit la ceilalți. Mă uit la ea. Scot mâna din mănușă, o ridic și-i șterg udul de pe lângă ochiul drept. Își lasă capul în palmă, dar nu stă mult. Duc un deget la gură și gust. E o sare de neînțeles. Mă întorc, pornesc muzica și o dau mai tare.
Întreg universul transpiră pe unde apucă.
Și doar îmi spusese o stație de metrou că s-ar putea întâmpla asta.