Când l-am întrebat pe acest mic muscar gulerat sau negru (Ficedula albicollis sau Ficedula hypoleuca) dacă e gulerat sau negru mi-a zis:
– Hă? Bă, împicioratule, nu ştiu ce-ntrebi tu acolo, da’ pe mine mă cheamă Iuri, după Iuri Gagarin. Nu ştiu dacă ai auzit de Iuri Gagarin. E un unchi de-al meu. Din câţi păsăroi ştie mama, a fost primul care a zburat prin apă. Poate o s-ajung şi eu să fac asta, dar d’ocamdată nici prin aer nu mă prea descurc. Vecinii de copac îmi mai spun Albu, de la Albulescu. Nu ştiu dacă ai auzit de Mircea Albulescu. E alt unchi de-al meu. I-au rămas sprâncenele de pui toată viaţa. L-au ajutat să spună mai bine poveşti. Tu ştii vreo poveste?
– Nu-mi vine niciuna-n minte. Îi zic.
– Poate ţi-ar veni dacă-ai avea sprâncenele stufoase. Răspunde-ntr-un ton de dojană. Da’ tre’ să ştii tu o poveste. Numai fiinţele fără suflet nu ştiu poveşti. N-ai suflet?
– Eh, ba da, dar ştiu numai poveşti păcătoase.
– N-am mai auzit poveşti păcătoase.
– Pfuuu, răsuflu cu un scărpinat de scăfârlie. Bine-bine … Se făcea că doi ultranaţionalişti cărau pe umăr, prin oraş, un dildo uriaş cu două capete…
Ioana şi Radu, oamenii buni cu care sunt în pădurea asta, cască ochii la mine a mirare de gradul „ce e-n capu’ tău”.
– Ah, gata-gata-gata! Zic vag ruşinat. Ştiu o poveste mai bună. Ai auzit-o pe-aia despre cum au ajuns păsările să aibă aripi?
– Nu, zice Iuri.
– Ia fă-te-ncoa.
Se făcea că demult-demult, tare demult, un băieţel se plimba şi descoperea lumea. Îl chema Ubal. Mergea deja de multe broboane pe spinare când s-a-ntors să vadă cât s-a-ndepărtat de casă. Atunci şi-a văzut umbra pe jos. A început să sară şi a văzut că pata se desprindea de piciorul ridicat, dar se lipea la loc de piciorul aşezat. A dat să o atingă, dar o urzică l-a ciupit. S-a speriat. Oare ce avea cu el vietăciunea asta care i s-a lipit de mers? A luat-o la fugă nebună peste văi şi ape, dar umbra era scai după el. Când a ajuns prea obosit să mai alerge, a căzut în genunchi şi a văzut că vietăciunea i s-a lipit şi de genunchi. S-a speriat mai cu moţ şi atunci a găsit forţă nebănuită-n el să mai alerge.
A alergat şi a tot alergat peste dealuri şi munţi până când, într-o câmpie, s-a împiedicat de un şarpe. Cât şi-a tras sufletul genunchilor juliţi, şarpele i-a spus să treacă înapoi, căci după el nu mai e nimic. Acolo se termina lumea.Trebuie spus că pe atunci lumea nu era gătată şi toată era mărginită de un şarpe care-şi muşca coada. Dar tocmai pentru că-şi muşca coada, avea gura plină, iar tot ce a auzit Ubal a fost: Hehihâhnapoh! Ais hse hsemină mmumnea! Neînţelegând ce vrea şarpele de la el, micuţul a continuat să alerge, dar n-a făcut nici trei paşi, că a şi căzut peste marginea lumii.
Ubal s-a rostogolit de 3 miliarde de ori de dorul maică-sii, de dorul prietenilor, de dorul văilor, munţilor, apelor, dealurilor şi câmpiilor. Heh, a avut atâta timp că până şi de dorul iubitelor pe care n-apucase să le iubească s-a rostogolit. Şi fiecare rostogol venea cu câte-o lacrimă, iar fiecare lacrimă i se aşeza pe genunchii juliţi.
Cum el se julise lângă şarpe, iar şarpele avusese în tinereţe un moţ de pene pe el, genunchii juliţi ai lui Ubal erau acum plini de seminţe de pene. Fiecare lacrimă a prins în ea câte-o sămânţă. Fiecare sămânţă a-ncolţit şi uite-aşa i-au crescut lui Ubal pe genunchi două aripi atât de răspândite încât nu le vedea vârfurile. Când a-nceput să dea din ele, a rămas cu capu-n jos şi-aşa, cu tot sângele-n pod, a zburat înapoi în lume, înapoi la maică-sa. Era tare vlăguit. După nouă zile de somn, când s-a trezit, şi-a dat seama că doar în zbor se poate feri de umbră, doar c-ar fi mai odihnitor să zboare cu capul pe umeri, nu sub ei. Şi-aşa s-a hotărât Ubal că aripile i-ar sta mai firesc pe spate. Le-a rupt de pe genunchi, apoi le-a-mpărţit într-un număr egal de pene şi i-a înaripat pe toţi cei pe care-i ştia că s-ar putea speria de umbră. Şi, uite-aşa, de-atunci au toate păsările aripi.
– Hmmm, mie nu mi-e frică de umbră, zice Iuri, dar, na, bine c-am aflat de ce zbor. Ce credulă şi neterminată era lumea înainte. Acu’ ar trebui să-ţi spun şi eu o poveste despre cum au ajuns oamenii să aibă picioare, da’ nu ştiu. Probabil că le era frică de păsări şi-au făcut picioare ca să poa’ să fugă. Zice Iuri.
– Hehe, da. Se spune că erau păsări mari înainte. Ia spune-mi, câte zile ai? Sau… câte săptămâni? Întreb eu.
– Ce-ntrebări sunt astea? Sunt aici de când mă ştiu. Cum să am zile sau săptămâni? Eu am tot timpul!
– Nu ţi-a spus mama ta cât timp a trecut de când ai ieşit din ou?
– Ce-i aia timp să treacă? Ce, e bufniţă sau foame ca să treacă? Apropo, n-ai vreo musculiţă? – că nu mi-a trecut foamea.
– Nu. Îi zic.
– Nici vreo furnicuţă? Insistă el.
Mă uit prin jur şi nu-i niciuna.
– Nici furnică. Zic.
– Mbine. Oricum, cred că am mâncat prea multe musculiţe sau poate sunt aripile-astea prea mici. Am căzut din cuib şi de abia învăţ să zbor de-a buşilea. Nu prea-mi iese. Poate nu s-a învrednicit Ubal ăla cu aripi mai mari pentru neamul meu. Tu nu ştii să zbori, ai?
– Nu.
– E mai bine în aer decât pe picioare. Cel puţin în cazul meu. Poate la tine-o fi mai uşor. De fapt, sigur e. Ştiu ei îngerii noştri de ce au o pereche de picioare de om pe lângă picioruşele astea subţiri.
