Psihiatrul la care merg e un băiat de treabă. Chiar foarte multă treabă. Atunci când nu consultă, lucrează în subsol la ceva ce, spune el, va revoluţiona deşertul. Lucrează la un aparat şi nu ştiu câte procedee prin care vrea să transforme bobul de nisip simplu în bob de nisip dat dracu’.
Dacă-ţi atinge pielea, să nu zgârie. Dacă-ţi intră-n gură, să se dizolve într-un un gust dulce-acrişor. Dacă-ţi intră-n ochi, să-ţi ia roşeaţa. Dacă-ţi intră în urechi, să-ţi cânte ceva. Zice că mai are puţin de lucru. Nu s-a hotărât ce cântec e mai potrivit pentru nisip. Mie îmi pare că încearcă să se saboteze. N-o fi-mpăcat cu gloria şi munca ce-or să vină. Ori poate-o fi plătit de imperialiştii care nu vor independenţa continentului african.
Dă-ţi seama! E plin de nisip în lume, dar numai dacă Mazăre ar face împrumut la FMI şi BM să-i plătească omului conversia plajei din simplă în dată dracu’ şi tot n-ar mai trebui să vadă vreodată o pereche de ochi beliţi la el în cabinet. Poate că n-o fi-mpăcat cu despărţirea de ei.
Uneori, când discuţia cu el devine prea aprinsă, mă uit înspre geam şi-ntreb:
– Ce-i aia?
Ultima oară mi-a răspuns:
– O mimoză. Mergi la ea şi atinge-o.
Am mers la ea şi-am atins-o.
– Uaaaa! Am strigat.
Frunzele mici s-au strâns unele-n altele şi ramura subţire s-a lăsat la pământ. Desigur, ştiam că plantele-s vietăţi, dar mai mult ca o achiziţie culturală. Ştiam şi-atât. Acum am simţit. Pân’ la urmă şi-un copil ştie că ce e viu mişcă. Planta asta mişcă. Planta asta e vie. Fără-ndoială.
Am găsit mai târziu în talcioc un ghiveci cu mimoză. Am luat un ghiveci cu mimoză. L-am dus acasă. L-am pus pe frigider. Peste o săptămână am plecat din oraş. Am stat trei zile şi acum două zile m-am întors în oraş.
Aseară, prin frig, pe la gară am văzut o duduie deghizată în piariţă standard. „Ha, ce mimoză!” mi-am zis. Atunci m-a pălit: Aolooo, mimozaaa!
Am ajuns acasă cu sufletu-n gură. Avea un gust amărui. La frigider s-a-ndulcit. Hiuh! Mimoza era încă verde pe pământul uscat. Nu o udasem de când am plecat. Am udat-o, am atins-o şi s-a-nchis. Atunci m-am dat în spate. Am simţit ceva ciudat. Un afect pentru o plantă?
Am scuturat capul a „ce e cu mineeee?”. Trebuia să mă simt imediat bărbat. Am basculat o bere, am râgâit, am dat cu pumnu-n perete, nu m-am spălat, am lăsat o fată-nsărcinată, am citit o hartă, am înjurat la volan, mi-am crescut vag copilul, l-am învăţat să pescuiască şi-am crezut că-i de-ajuns, am lăsat altă fată-nsărcinată, am făcut un grătar, am fluierat o gagică, mi-am crescut vag copilul, n-am învăţat-o nimic şi-am crezut că-i de-ajuns.
Stai
O cadă plină cu apă caldă mi s-a urcat la cap. Doar la jumătate de cap. Ca atunci când îţi scufunzi capul în apă până la ochi şi nări ca să-ţi auzi mai bine scăfârlia.
Prin apă, aud cum se deschide mimoza şi-şi zice:
Ce perverse-s imaginile-astea la-ndemână. Ăştia cresc cu ele, le văd răspândite-n bloc, la televizor, pe stradă, în umor. Le-adună şi nici nu-şi dau seama când o pun de-un film de 10, 15, 48 de ani.
M-am întors la psihiatru. Mă tot duc pe-acolo de când mi-am dat seama că ştiu exact numărul boabelor de nisip din lume, dar nu pot să-l spun nimănui. Când m-a-ntrebat nerăbdător de nisip, i-am spus:
– Nu mai ştiu. Am uitat ieri noapte! Da’ azi cre’ c-am altă problemă. Mi-e să n-ajung ca tac-tu sau ca tata.
