Dau să trec intersecția. E roșu. Pun picioru-n trotuar. Mă uit roată. Îmi atrage atenția o mămică. Meamăăă, exquisite derrière! îmi zic în cine știe ce gramatică. Face sport, felicitări!
Mămica are în palma dreaptă o palmă de copil. E grăbită. Cu ochii pe semafor spune:
– Hai repede!
Țâșnește! Face un pas. Mai face încă unul.
BAAAAM!
Băiatului i se smulge brutal palma din palma stângă. Femeii i se smulge brutal palma din palma dreaptă.
Cu palmele goale se întorc amândoi speriați înspre trotuar.
Pe trotuar, o fetiță mică și galbenă-n bucle explodează-n plâns. Are încă mâinile întinse înspre stradă. Le lasă ușurel pe lângă stâlpul verde de care e lipită.
Știi stâlpii de plastic de pe marginea trotuarelor. Eh, mama și băiatul o țineau de mână-ntre ei pe fetița cea mică. În dreptul fetiței era stâlpul. Nimeni nu l-a văzut. Fetița a rămas afiș pe el.
Acum mama își dezlipește fetița de pe stâlp. Fetița e roșie-n fel și chip, dar n-are sânge. Caută îmbrățișare. Maică-sa o strânge cu putere.
În timp ce o mângâie pe bucle cu alin, se uită furioasă-nspre băiat:
– De ce nu te-ai uitat?
Ăl’ micu’ tace speriat.
Eo zic în mintea mea: „păcat!
E prea mult cur, prea puțin cap”.