N-am mai pedalat de mult timp fără căști și acum, că m-aud, nu-mi recunosc vocea. O fi a altcuiva. Nu-mi vine să cred că pot să gândesc singur, așa că-ncep să-mi aduc aminte.
Îmi aduc aminte că-ntr-o zi de pe la șapte ani am ajuns la școală-n papuci. Învățam la o distanță de 12 stații de tramvai. În zilele bune erau 33 de Dacii pe drum, un tren de-a curmezișul și opt tramvaie pe contrasens: trei 8, patru 35 şi-un 47.
Când m-a văzut în papuci, învățătoarea m-a întrebat de ce.
Eu m-am uitat în jos și când m-am văzut în papuci m-am întrebat cum.
Învățătoarea mi-a spus unde.
Apoi femeia de serviciu a intrat în clasă spunându-ne cum ar fi fost.
Eu am rămas cu capul plecat înspre papuci, mustind un regret.
Fix cu o zi înainte învățasem să-mi leg șireturile.
Îmi aduc aminte că mâine tre’ să să-i duc lu’ tata o pereche de adidași 46. Poate c-ar fi trebuit să-i iau un 47. Să aibă mai mult loc al lui.
Îmi aduc aminte că pe la cinci ani tata era ca o mină surpată peste o treime din bărbaţii satului de mineri. De fapt, chiar așa se-ntâmplase. Fusese director de mină și nu investise în lucrări de consolidare. Când m-am născut, în colonia muncitorească din capul Bucureștiului, era deja ruinat.
Îmi aduc aminte că n-am auzit povestea asta spusă vreodată. I-o citeam pe buzele pleznite de vin când adormea fără să-și mai ridice picioarele-n pat.
Îmi aduc aminte de cuplul pe care l-am văzut duminică-n metrou. Ea pe la 20 de ani, el pe la 40. Unul din ei nu avea verighetă. Ea îi desena cu degetele un zâmbet pe față. Îl tot încuraja. La un moment dat, i-a tras ușurel obrajii ridicându-i buza. Poate că femeia uitase. Bărbatul i-a dat grăbit mâinile la o parte și a zâmbit cu buzele prea lipite. Îi lipseau toți dinții din față.
Îmi aduc aminte că pe la opt ani, când nu știam ce să mai zic și mă apucam de tăcut, mi se părea că am o voce ciudată.
Nu-mi mai aduc aminte. Fluier. Pedalez.
Înainte de miezul nopții, aud o fanfară-n drum. Cânta în notă gravă melodia de la tetris. După tobă se întinde un cortegiu funerar. Sub oameni stă Bulevardul Iuliu Maniu.
De la o femeie de negru aflu că tânărul din lemn fusese cuțitar. Se născuse-n Ghencea din părinți teleormăneni.
– De ce-l îngropați noaptea? întreb.
– Am zis să-l trimitem în ultimul ceas din ziua a treia. Să mai stea pe-aici, că e tânăr. Și-n plus, pe întuneric nu-l vede maică-sa bine la faţă. I-a rămas, așa, un zâmbet cioplit ca de rânjeală și… de … şi parcă prea se bucură în timp ce maică-sa e supărată din cauza lui.
În dreptul unui stâlp de iluminat văd mai bine sicriul. Deasupra capului celui tânăr e o bulă de dialog ca-n benzile desenate. Pe ea scrie în litere clare:
Acum știu cine sunt!