Dimineață, în 41. Am în mână o cafea amară. E făcută din boabe mai nasoale decât o gogonată de-a lui Victor-Viorel. Am nevoie de cafea, da’ trebuie să-mi și placă.
„Deee-schi-deeee uuu șaaaa, creș-ti-neeeee!” cântă femeia care trece ușurel de la cap la coada tramvaiului. E de etnie romă, are vreo 30 de ani, un copil mic-mic în brațe, hainele ridicate și sfârcul unei țâțe lungi în gura micuțului. Nu strânge mulți bani. Coboară. Cobor și eu. Afară ninge. Merg la ea și-i cer un 10 ml de lapte-n cafea. Îi dau la schimb o carte valoroasă. Felix Aderca „Mărturia unei generații”, ediția princeps cu semnătură și portrete de Marcel Iancu. Îi mai spun să-i citească micuțului din ea, pentru că are să-i schimbe trecutul. Mă gândesc că ar putea s-o vândă și-atunci i-ar schimba viitorul, da’ doar pentru două-trei zile. Te piși în ele. Nu-i spun că face bani mulți.
Mă dezmeticesc. Am cafeaua-n mână. N-are lapte. Femeia e încă-n tramvai. Îmi spun că n-are ce să fie nasol. E un schimb. Toată lumea ar avea de câștigat. Dacă am puțin noroc, poate că e adevărat ce scrie-n ziare și femeia bagă dava. Parfum! Laptele-o să fie puțin picant. Cât să prind curaj. Merg la ea și-i cer 10 ml de lapte-n cafea. Îmi spune că după ce coborâm, să nu ne vadă lumea. Îi dau la schimb un exemplar ieftin din Hesperus de Ioan Petru Culianu. L-am luat cu 3 lei și are-n loc de semn un calendar cu Iliescu. Îi spun că e-mpotriva uitării. Nu face mulți bani, da’ e importantă pentru mine.
Mă dezmeticesc. Am cafeaua-n mână. N-are lapte. Femeia e la un pas de mine. Îi spun că vreau 10 ml de lapte-n cafea. De față cu toată lumea-mi stropește cafeaua. Din neagră se face crem. Se aud strigăte. Îi dau la schimb puloverul de pe mine, o carte mică de rugăciuni tipărită-n fir de aur și-un briceag cu box. Îi spun că viitoru-l faci cu mâna ta.
Mă dezmeticesc. Am cafeaua-n mână. N-are lapte. Femeia e lângă mine. Îmi feresc privirea. Pușcăria e o stare de spirit. Sunt la bulău pe scaunu’ ăsta. Mă țin în frâu cu toată puterea. Cum aș putea să fac așa ceva? E un lucru de nefăcut! Până-n stația următoare nu mă ridic să-mplinesc destinul glorios al cafelei nasoale. Femeia coboară. Rămân posac.
Parc-am citit pe undeva că autocontrolul vine-ntr-o cantitate dată. Dacă folosești un polonic de autocontrol ca să ții-n frâu o tărășenie, s-ar putea să-ți rămână un vârf de cuțit ca să duci la bun sfârșit o treabă din registrul imperativ. Carevasăzică, un gagiu are nevoie de autocontrol atât pentru a nu bascula o cutiuță de bere de dimineață cât și pentru a termina o sarcină pe o temă dată.
Acu’s la birou. Mi-am consumat toate resursele. InDesignu’ și Wordu’ se uită nedumeriți. Le-am zis că n-am. N-am de unde! Nu pot, băăă! Nu vă mai uitați așa la mine!
O colegă mă-ntreabă dacă am febră, alta dacă am oftică. Cine mai știe?
Merg la automat. Bag fisele. Apăs pe butonul potrivit. Am poftit după o cafea cu lapte matern de om și-acuma-mi iau o cafea cu lapte matern de vacă.
Deși sunt om.
Nu știu cine-a hotărât ce e de făcut și ce de nefăcut. Cred c-au fost mai mulți. Le-a fost frică de oameni. Dă-i în lapte!
„Băutura dumneavoastră e gata.”
Sunt vlăguit. Mă uit în jur. N-am nici-un Dumnezeu să-mi facă și mie o frecție cu țuică.