Ajung în stație șchiopătând cu dreptul. Un copil traversează sprinten. Vine-ncoace. Îmi cere niște bani. N-am, tati. Nu mă crede. Are un hanorac pe care scrie colegiu american, gluga peste scăfârlie, mâinile-n buzunar și o pereche de adidași albi cu care lovește în stâlpii de pe trotuar. Eu mormăi, el mormăie și lovește când cu dreptu’ când cu stângu’. Uneori ține câte două-trei pe picior. Deasupra ochilor, niște sprâncene ca două mustăți de la cenaclul de luni. Între nas și buza de jos e un luciu de apă în care se oglindește toată Regina Elisabeta. Un râu nesăvilit de muci curați, de copil.
Așteptăm amândoi autobuzul de noapte. Nu mai am nicio copeică. Ieșisem cu bani ficși în cârciumă ca să fiu sigur că nu mai întrec măsura. Acum o săptămână o întrecusem, așa c-am început să visez mai devreme. Eram încă pe bicicletă, iar bicicleta a luat-o înspre Dâmbovița pe la Semănătoarea. Mi-am răstălmăcit genunchiul, m-am trezit pe coclauri, am inspirat parfumul mugurilor, m-am pișat în râu. Ce caut aici? Scopul și durata vizitei pe Pământ, bă’, fraiere. Dumnezeii ei de viață? I-auzi! Ce s-aude? Ah. Hehe. O să mă-ntind nițel în iarbă și-o să-mi atârn urechile-n copac, uite-aici, lângă mierla asta.
N-am învățat nimic de la pasăre. În două zile mi-am gogomănit glezna aceluiași picior la un concert punk.
Pe copil îl cheamă Alex Niciă? Miță? Niță. Are opt ani, nouă frați și zece lei în buzunar.
Am venit pe jos de la Unirea, am fost la ziua la o fată. Ce mă dor picioarele. Am mers toatăăă ziua.
Ha? Nouă frați. Am fost zece, da’ unu’ a murit.
Frati-miu ăla mai mare e la pușcărie. Azi l-a luat… Ha? 17 ani. A ieșit afară să-și ia… și l-a zgâriat o fată și el i-a dat un pumn și a omorât-o. A ieșit să-și ia un șenviș, d-ăla, la cinci lei. Nu știu cât i-a dat. Touch-u e la mami acuma, telefonu’ lui cu touch screen. Îi duce frati-miu pachete… Ha? 14 ani. Tot el i-a luat și telefonu’ ăla… Ha? Nu știu, aia l-a zgâriat și i-a dat un pumn și ea a căzut și a dat cu capu’ de ceva. A fost aproape să moară… Ha? Nu. A operat-o la față. Era aproape să moară că d-aia l-a băgat, că era să moară fat-aia.
Merg cu N110, nu? De obicei mă întorceam cu taxiu’ acasă, da’ nu mai am bani… Ha? Acolo la pod la izvor, la casa aia de pe colț. Stăm mulți acolo… Ha? Mulți, da’ nu stăm familii acolo, mai mult vecini. Ne taie ăștia în fiecare zi curentu’. C-așa vrea ei. Ziua ne lasă cu curent și seara ne taie curentu’.
Soru-mea de 18 ani e-n Italia. A plecat acolo la o mătușă. A zis c-o să-mi trimită bani și-un telefon cu touch.
Scoate o monedă de fier din buzunar și o freacă-ntre degete.
Asta e de doi lei cinzeci. Uite! La jocuri, acolo, mi-a dat o femeie ceasu’ ăsta. Apeși aici, pe cap și se deschid aripile și se vede… Ha? Nu știu cât e ceasu’.
Mama trebuia să facă doar nouă copii. A operat-o și i-a spus că nu mai are voie să facă copii, da’ a mai făcut unu și a murit. De-acuma-ncolo ea nu mai are voie să facă niciun copil vreodată. Am cinci frați la cămin… Ha? Uite-așa, i-a prins pe stradă și i-a luat.
Frati-miu? Parcări. Are și telefon cu touch. Faaace bani, are șmecheria lui.
Am făcut și eu parcări… Ha? Acolo, la universitate. Da’ nu mai se poate, n-am mai făcut de mult… Ha? Duminică. Ăstaaa, ieri. Ah, ieri am făcut ultima oară. Cel mai mult și mai mult am făcut o dată 20 de lei. Aștept să mă fac mai mare să fac parcări ca lumea. C-acu’ nu prea mă lasă… Ha? Oamenii, băieții dup-acolo. Nu m-a bătut nimeni, da’ nu mă lasă. Azi n-a venit nimeni la magazinele-alea.
Mhm, da. Poți să faci.
Dă să văd. Haaa. E scump un aparat d-ăsta?
Ha? Nu merg. Nu poate să mă dea la școală. Am mai fost acolo, la Salvați Copiii că ne dădea lapte, ouă, pâine cu gem și ne mai dădea și teme, d’astea… Ha? Puțin, să citesc, așa, puțin.
Ha? Știu că e aproape, da’ mă dor picioarele. M-aș duce cu taxiu’ da’ mi-e că nu-mi mai rămân bani de mâncare. Mai am doar zece lei… Maaamă, ce mă dor picioareleee.
E 01:45. Autobuzul de noapte ar fi trebuit să ajungă pe la și zece, maxim și-un sfert. Acu’ văd că e vopsea albă peste scrisul roșu al lui N110. Mereu surprinzător, ratb-ule. Îi spun și lui Alex că nu mai vine autobuzul. Nu crede că n-am bani și mai bate un apropo cu durerea de picioare și taxiul. Vede că n-o scoate la capăt.
Salut.
Salut.
Pornește șchiopătând dramatic, să bage vină. Hehe. Ridică genunchiu-n sus ca un căluț la trap. Se întoarce de câteva ori, poate m-oi fi răzgândit. Când vede că n-am reacție, bagă mai mult dramatism. Ridică genunchiul mai sus, se lasă și mai pe-o parte, apoi se întoarce să vadă vreun rezultat. Mă dau ușor după ghereta de bilete. Traversează strada-n mers normal și se uită în spate să vadă dacă-s după gheretă. Mă vede. Începe să șchiopăteze iar. Poate că tot ce mi-a zis e ca mersu’ ăsta.
Mă întorc în cârciumă cu-același mers. Sigur a mai rămas cineva de la care să împrumut.
Alex îmi merge-n cap. Când sprinten, când șchiopătat. Pare că s-a născut într-o castă din care nu se iese, iar, dacă o să iasă, cei rămași o să-i cânte povestea-ntr-o melodie de jale și noroc.
Cu sprâncenele-alea și-ar face loc într-o mulțime de lumi. Da’ nu le cunoaște. Știe doar una.
Cică-n țara asta sunt 65 000 de copii cu vârste între 7 și 10 ani care nu merg la școală și ăsta mic nici nu intră-n calcul. Cifra e pe 2013 și ăia au crescut. Nu e nicio glorie să ai școală generală, da’ nici vreo haiducie să n-ai.
O să-nvețe orele, să numere banii, să citească fețele. Are opt ani, un ceas în formă de gândăcel, și vrea să se facă parcagiu.