Perimetrul lui Tomiţă Dodirel – prima parte

Două-ntâmplări din trei

Acum trei zile și opt ore.

Merg cu Dacian la Evidența populației (sau Starea civilă) să-și înmatriculeze fetița proaspăt născută. Afară, cald ca-ntr-un nas de dragon, iar înăuntru, lume ca la o coadă din ’87 când se zvoneau adidași de porc. Pe pereți, șase (6) aparate de aer condiționat nu fac față. Mă rog, aer.

La intrare, un aparat cu ecran tactil îți dă o hârtiuță cu numărul de ordine în funcție de treaba pe care o ai de rezolvat. Aparatul ăla sintetizează ciclul vieții. Naștere, căsătorie, divorț, deces. Ce-ţi mai trebuie?

Cât așteptăm, preț de un pluton, îmi dau seama că toți oamenii sunt egali în fața Evidenței populației. De la universitari, la purtători de aur, la cerșetori. Toți sunt puși la punct de un bon de ordine, iar aproape toți au câte ceva din lista scurtă a atențiilor: țigări, cafea, bomboane, whisky. Săracii funcționari – îmi zic – toată lumea le-ar vrea un diabețel, o cirozică, o găurică-n plămân.

În incintă, ordinea e reprezentată de un paznic jovial, rotunjor, dar făcut să nu fie angajat la o firmă de pază. Anatomic are colțurile gurii ridicate în sus și-i lipsește autoritatea. Funcționarele îl strigă Tomiță, iar pe una o aud strigându-l Dodirel. Ce-i corect, e corect.

La un moment dat, se apropie de un dop de oameni postați în fața unui ghișeu.

– Doamnelor și domnilor, de ce stați toți buluc aici? Întreabă-n glas firav Tomiță.
– Păi ca să nu pierdem locul la rând, zice o doamnă mai modestă.
– Păi n-aveți bon de ordine?
– Ba da, răspunde femeia și-l arată.

Tomiță Dodirel ia bonul, îl ridică să-l vadă tot bulucul, apoi spune răspicat:

– Cu ăsta… (pauză de captare a atenției) nu vă pierdeți locul la rând. Puteți să stați oriunde în camera asta!
La aflarea veștii, toți oamenii din jurul lui Tomiță Dodirel trag aer brusc a mirare, a șoc, a răsturnare de Pământ. Un inspirat apocaliptic răsună-n toată sala.

Ochii paznicului se umflă, un firicel de sânge își croiește drum dinspre nas spre buze și omul se prăvălește pe podea. Își revine cu greu, iar în raportul poliției, ce va fi redactat săptămâna viitoare, se va nota că leșinul a survenit ca urmare a vidului produs de mirarea concomitentă a tuturor celor din jurul lui Tomiță.

Lucrurile se așază pe făgașul firesc. Se cer pixuri ca la librărie și ajutor ca la înec. Un nene pe la 60 de ani e la a cincea încercare de completare a cererii. Mă roagă să-i spun ce să scrie și unde.

– Cred că e mai bine să scrieți de tipar, îi zic văzând că toate (serios, chiar toate) literele seamănă-ntre ele.
– Nu știu, dom’le, pufnește iritat.
– Cum adică?
– Adică așa. Am învățat să scriu după un abecedar scris de mână, că la mine-n sat n-au ajuns cu tiparu’. Dacă știam să scriu de tipar înțelegeam și ce vrea hârtia asta de la mine, și arată către teancul de cereri completate greșit. Oricum, mie nu-mi e de folos. Eu sunt lăcrimar.

– Ce? mă-ncrunt a neînțelegere.
– Ce, ce? se-ncruntă și el.
– Cum adică lăcrimar? mă-ncrunt mai abitir.
– Uite-adică lăcrimar. Fac lacrimi! Ce te uiți așa?
– Păi n-am mai auzit de lăcrimărie niciodată.
– Ce? Am zis eu ceva de lăcrimărie? Am zis că-s lăcrimar! Desface mâinile cât pentru o pâine și spune: Fac lacrimi uite-atâta pentru fete nemăritate și pentru vădane tinere. N-ai mai auzit, zici?

– Nț! dau din cap neconvins şi-ntreb: Doar pentru fete nemăritate şi vădane tinere?
– Da, da, femeile trăite știu să-și drămuiască plânsu’. Doar astea tinere nu mai au din ce să-și ude fălcile. Plâng până le seacă ochii de lacrimi. Da’ e pe ducă și-obiceiu ăsta. Acu’ fac din ce în ce mai puține. Parcă s-a sucit lumea asta, nu mai ține nimeni la obrazul curat.

– Și cum se face o lacrimă?
– Eh, nu po’ să-s spun totu’-totu’ da’, na. Faci o planetă mică, să țină apa la un loc. Nu-s spun cum se face, că aci e to’ secretu’. E atâtica. Cam cât golu’ dintr-un pepene galben potrivit. Apoi o pui pe roata de olărit. Și începi și-i dai și-nvârți, și-i dai apă, strop cu strop, trei zile și trei nopți. Se-ndreaptă de spate și ridică arătătoru’. Numa’ apă de munte în care arunci un boț de sare de la Grota Miresei, până se face lacrima numa’ bună de plâns. O pui pe niște petale de mac, să n-o doară sufletu’ și să rămâie lacrima sinceră, și gata.

Mă uit mirat la moș. Mă uit apoi în jur și văd că nimeni nu e mirat. Moșul se uită mirat la mine și spune:

– Acu’ dacă-s spusei, m-ajuți să completez cererea asta?
– Da, da, zic rătutit și mă aplec să-i spun ce și unde. Simt că o fac degeaba. Omul scrie indescifrabil. Îmi aduce aminte de colegul de bancă din clasa I. Eduard n-ajungea niciodată să fie notat pentru lucrările de control pentru că, de fiecare dată după ce termina de scris, îl podidea plânsul peste foaie, iar cerneala se răspândea pe hârtia udă de-i rămânea doar o literă neștiută repetată pân’ la sfârșit.
– Așa-i în lume! zice sigur pe el lăcrimarul de parcă mi-ar fi auzit amintirea, sau, cine știe, oi fi zis-o cu voce tare. Dacă nu-s la timpu’ lor – răsuflă moșul – lucrurile făcute prea târziu te țin din potecă.

Cred c-are dreptate. Se zvonea că atunci când s-a născut, în loc să plângă, preamicul Eduard a fluierat.

filme porno
porno francais
xnxx porno
filme xxx
video xxx
filme xxx
filme porno xxx