Deşi nu mai fusese o zi senină de astă toamnă, azi, deşi februarie, omul e într-un chip ars de soare. În pământ, acolo unde se duce mereu să-şi câştige pâinea, are cu el o stea care-i face lumină, dar care-l perpeleşte ca pe proţap. Mică, zăvorâtă într-o coajă de nucă, steaua îi ţine loc de felinar de fiecare dată când sapă un puţ de foarte mare adâncime.
– E mai ieftin cu steaua. De fapt e gratis, da’ cred că o s-o dau în leucemie înainte să se surpe vreun mal.
A furat-o de la nişte copii de baştani din PDSR în iarna lui ’92. Era în clasa a şasea şi atât de sărac, încât nu avea o bucată de polistiren să-şi facă o stea pentru colindat. Peste ani, a găsit într-un ziar o listă a cadourilor fabuloase primite de Nicolae Ceauşescu şi pierdute la revoluţie. Printre ele era notată şi steaua în coajă de nucă. Bătrânul N.C. o primise de la reprezentantul permanent al Divinităţilor Babiloniene în RSR, fiind trimisă şi sărutată chiar de zeiţa Iştar.
– N-are cine să mi-o afle, zice dând din cap. ’N-afar’ de tine, nu mai ştie nimeni şi-n rest am grijă. Când lucrez, o deschid numai după doi metri adâncime. Oricum, e furată de la hoţ, nu-i păcat.
– Păi şi nu te temi că o să spun cuiva?
– Meştere, am văzut io ce poveşti ai tu de spus. Numa’ ciudăţenii. Nu cred că te ia nimeni în serios. Şi dacă te crede cineva? Atâta pagubă. Îmi iau lanternă.
Omul are 32 de ani, dar arată ca de 45. Vorbeşte rar, tace des şi nu-şi arată susul irişilor. Trage puternic din ţigări mototolite, de parcă ar vrea să treacă tot aerul din bodegă prin jarul fără filtru. Înainte să spună ceva, clipeşte zgomotos, apoi murmură.
– Ştii de ce lucrez eu sub pământ?
– Nu.
– Păi nici n-ai de unde. Înainte de vârsta ta, am iubit o fată. Femeia! Eram bursier în anul trei la construcţii, mai înalt ca acum şi giumbuşlucar. Fata asta avea o piele fină, prin care i se desluşeau venele, şi o răceală ca un inspirat de urs polar. Iubind-o, i-am decăzut în ochii mari. Am devenit un soi de ultim om, bun de pansat orice pasă proastă. O batistă, un plasture, un absorbant. Era bine şi aşa. Simţeam că respir pământ atunci când eram cu ea, dar când nu eram în preajma ei, nu respiram.
– Păi şi ce s-a întâmplat cu voi?
– A murit ca proasta. Într-o zi, după ce i-am dus colţurile gurii mai aproape de ochi, m-a rugat să-i aduc cireşe. I-am adus cireşele şi pe când le mânca aşezată pe pervazul ferestrei i-am spus că vreau să ne căsătorim. A râs zeflemitor, s-a înecat şi a căzut pe Calea Victoriei.
La o săptămână după întâlnirea din bodegă, i-am pus vesel în mână un teanc de pliante. Îi făcusem cele mai frumoase pliante dintre toate pliantele săpătorilor de puţuri de foarte mare adâncime. I le-am făcut pro bono. Niciodată nu m-am mai simţit atât de util omenirii. După ce-mi spusese povestea cu duduia peste geam, rămăsese fixând un afiş cu o poză dintr-un film mut, ultimul cadru. Omul a golit paharul dintr-o mişcare şi mi-a zis hotărât:
– Am nevoie să-mi faci nişte poze bune la lucrări şi un pliant cu care să rup piaţa. Plătesc oricât. Trebuie să găsesc clienţi în alte zone, pentru c-aici e pământul prea tare. De-atunci, de când a căzut peste pervaz, vreau să mor şi eu, dar singur nu pot s-o fac. Sunt prea laş, sau prea creştin. Nu ştiu sigur. M-am apucat de puţuri nu doar pentru senzaţie, ci şi cu speranţa că într-o zi o să se surpe malul. Dar parcă-s blestemat cu trai. De aia vreau să sap în alte părţi. Poate o fi pământul mai moale şi oi muri exact aşa cum am iubit-o. Respirând pământ.