O fi fost din pricina supradozei lu’ Hoffman, da’ azi noapte am visat dava sau doar pe-aproape.
Se făcea că intram iar în blocul cu garsoniere din strada Lăcrămioarei. L-am recunoscut după urmele de fum de la ferestre. Blocul era cel în care am mers de câteva ori cu un coleg de liceu, în clasa a 9-a, să-și ia-n punguțe mici negrul de sub unghiile lui Dumnezeu.
La etajul trei, am dat la o parte pătura de la intrarea în spațiul locativ. Femeia-n maiou și chiloți de pe marginea patului, slabă ca o ramă de tablou într-un incendiu, m-a-ntrebat tot ce-avea de întrebat din pleoape. Mă scobesc pe ici pe colo, dar, ca și-n copilărie, n-aveam nicio copeică-n buzunare. A-ntors capul, a făcut un semn încet cu mâna și a tras pătura peste garsonieră.
De luptat mișelește cu demonii tot trebuia să lupt, așa c-am coborât din bloc pe un deal din Maramureș la un cazan de-l țin minte de astă vară.
M-am trezit ușor și fără durere de cap. În drumul dintre cutia de cafea și ibric, m-am gândit la tânărul pe care l-am acompaniat demult în blocul ăla popular.
Era slab, veșnic răcit, cu mustață de lapte, chelios, alb pe sub pielea maronie și grăbit până la Dumnezeu. Dup-aia stătea.
Nu știu pe unde e-ngropat și nici măcar ce nume a avut. Aș zice Cristi, da’ mai bine nu. Am uitat. Și nici el nu mai știe.
Încă mai port în gură gluma aia pe care i-am zis-o după singurul staniol pe care l-am vomitat, nemuritor, din adâncul tălpilor. „Coaeee, nu e șmecherie acum! Eu o să m-apuc pe la 70 de ani. Atunci nu ma’ e nimic de pierdut.”
Mă uit la ceas și-mi râd. Chiar așa? Încă 42 de ani.