Într-o duminică, am lucrat cu Adilău şi Lup ziua-ntreagă la o machetă. Tăiam şi lipeam de zor un plastic spongios, ca să facem o biserică. Prinsesem avânt, dar şi oboseală. Pe la 11 noaptea, s-a-ntâmplat! Un pocnet scurt a anunţat ieşirea lamei din plastic. Un sunet înfundat, intrarea lamei în arătătorul stâng.
Ţsss.
Degetul nu se ţine în direcţia în care tai!
Peste zile, giulgiul degetului trebuie înlocuit. Mă spăl pe mâini şi când palmele-s paralele văd că tăietura nouă e reflexia unei tăieturi vechi de peste trunchi. Acum doi ani mă tăiasem la arătătorul drept într-un stop de Logan MCV.
Cu deştu’ înveşmântat merg la calculator să caut un text scurt despre accident scris chiar atunci cu mâna stângă. L-am găsit! Zice-aşa:
Dubiţa din faţă o să facă dreapta cu viteză mică, dar constantă. Dacă-mi păstrez ritmul şi direcţia, o pot depăşi milimetric. N-are rost să virez mult la stânga. Îmi plac execuţiile fine. Pe când depăşesc cu un sfert de roată, maşina frânează brusc. Din inerţie se dă câţiva centimetri în spate.
Sunt pe cursieră şi am palmele aşezate pe ghidon, în paralel cu roata. Arătătorul e pe maneta de frână. Frânez, dar în zadar. Mâna intră în stop, trece prin stop, iese din stop.
În intersecţia de la lujerului, bucăţi de plastic roşu zbiară prin aer. Se pupă cu lumina de zeci de ori până ating asfaltul. Sângele rostogoleşte pe deget. E roşu, e mult şi a fost al meu. Îmi ţiuie urechile de la viteza cu care plecă şi mă lasă-n drum. Pe jos se cască o oglindă în care cerul şi biciclistul sunt lipiţi cu plasmă. Tre’ să plec până nu se coagulează oglinda şi-mi prinde roţile.
Ce emoţionat eram! Aveam şi de ce. După impact, la 5 minute de pedalat până la bandajerie, atunci când am pus frână, de roşii ce erau jantele, s-a auzit un scârţâit ca pe o ploaie torenţială.
Îmi dă prin cap că şi atunci era primăvară. Dau să aflu când l-am scris. Găsesc data, mă uit în calendar, mai verific odată şi rămân cu tabloul ramă-cască. În 2011, pe 24 martie dimineaţa, m-am tăiat la arătătorul drept, în dreptul celei de-a doua falange. Peste doi ani, în 2013, pe 24 martie seara, m-am tăiat la arătătorul stâng, în dreptul celei de-a doua falange.
Ce drăcie? Mă amuz fără râs. Coincidenţă, coincidenţă, dar aici trebuie descânt.
De când am aflat, sunt apatic.
Mă plimb neînţelegător şi plouat ca un indian la muson când trec pe lângă o vitrină colorată şi decorată cu lotuşi, mandale şi palme uriaşe. Pe firmă scrie-n violet: „Mâinile tămăduitoare. Vindecare prin atingere”.
Mă scobesc după copeici, nu găsesc mare scofală, dar tot dau să intru. E închis. Sun şi mi se deschide. Intru şi rămân mască:
– Bună ziua! Spuneţi, cu ce problemă aţi venit?
Nu zic nimic.
– Domnule, ce se întâmplă? De ce nu ziceţi nimic?
– Domniţă…, domniţă…, vă rog, spuneţi-mi ce mi se întâmplă? oftez eu. Aşa ceva n-am mai trăit. De când am intrat, mi-aţi umplut retina, gândul şi cămăruţele inimii. Cum de aţi ajuns în chip de om? Şi ce nenorocire pe mine! Cum să mai trăiesc după ce v-am văzut aurul de pe inelar?
– Eh, domnule, spune dânsa fâstâcită. Mulţumesc, dar nu fiţi dramatic. Sunteţi încă tânăr. O să găsiţi sigur pe cineva pe potrivă. Acum spuneţi! Vă pot fi de folos într-o problemă care nu e de ordin sentimental?
– Nu mai ştiu nimic, domniţă! Nici de ce-am venit, nici unde să mă-ntorc. Aş vrea totuşi să vă întreb. Nu simţiţi că sunteţi menită să fiţi mama copilului meu? Un copil pe care să-l zămislim aici şi acum şi pe care eu să nu-l văd niciodată.
Femeia face un pas, îmi frige o palmă peste obrazul stâng, apoi cu dosul aceleiaşi palme îmi încinge celălalt obraz. Mă luminez.
– Da’ cum vă permiteţi, domnule? Afarăăă! Afară din cabinet până nu chem să puie câinii!
– Îmi pare rău! Zic vesel şi vinovat. Ştiţi, aveam capul tulburat de gânduri şi buzunarele netulburate de diridai. Am sperat să primesc măcar o palmă, poate mă-ntremez, dar ce noroc! Aţi întors problema pe ambele feţe.
– Amărâtule! Strigă femeia arătându-mi uşa. Data viitoare chem vardiştii!
Ce mi-au priit palmele astea. Chiar tămăduitoare. La prima mi-am adus aminte locul, iar la a doua întâmplarea:
Demult, cu multe vieţi mai în urmă, pe când nici ura religioasă nu-şi găsise loc, am trăit sub chipul unui lecuitor de vorbă, un fel de logoped în ziua de azi. Se pare că mă şi pricepeam la asta, pentru că fusesem tocmit, de peste mări şi ţări, să ajut nişte leneşi cu gât-maro să se deprindă cu graiul într-o pădure cu frunzele cât un hamac. Eu le spuneam poveşti, ei le repetau şi-i corectam din mers. Într-un înserat, povestea pe care o spuneam era mai slabă decât o supă de pietre. Leneşul cu care lucram o repeta greu şi nu putea să pronunţe bine. La un moment dat, cum îi aranjam limba ca pentru sunetele pe care nu le reuşea, leneşul plictisit a căscat şi mi-a prins ambele arătătoare între molarii puţini. Două tăieturi în oglindă, exact ca cele din timpul ăsta.
Ciudată-nlănţuire de trecut. Dar ce-o mai nsemna şi asta? Că doar nu există întâmplare fără-nvăţ.
Cu-ntrebarea-n scăfârlie mă întâlnesc cu un bun prieten. Îl cheamă Strigător la Cer şi asta-i de fel şi meseria lui. E mare descusitor de iţe. Poate-o să vă povestesc odată cum l-am pierdut şi cum l-am regăsit. Mi-a luminat multe-ncâlcite, chiar şi pe alea pe care nu vi le-am zis, lăsate de Săpătorul de puţuri – să-i fie ţărâna uşoară.
Îi zic baiul cap-coadă şi invers. Îl întreb şi aştept o vorbă, da’ nu scoate nicio silabă. Fuu! Uneori mai face asta şi-l înţeleg, doar că e obositor să iau la pas oraşul cu mâinile pe urechi. Mi-a explicat odată că atunci când o încâlceală e ghem, răspunsul stă mai bine pe buzele unui bătrân senil, sau ale unui copil curajos. Asta am de făcut şi acum. Oftez, îmi acopăr urechile şi merg, aşa, fără ţintă. Pot să îmi descopăr urechile doar după ce număr 33 de oameni îngânduraţi care merg spre miazănoapte, iar primul lucru pe care-l voi auzi e cheia răspunsului.
Prin Militari, numărul e împlinit de o femeie cumsecade. Dau colţul de care trecuse ea şi văd un grup de copii prinşi într-o gâlceavă de scara blocului. Unul cu ochelari strigă la un altul cu şapcă:
– Băei, nu mai veni, bă, cu poveşti d-astea obosite. N-ai şi tu nişte poveşti cu viaţă?
Heh, deci asta voiau de la mine un leneş, timpul şi două tăieturi: poveşti mai puternice – îmi zic eu nu prea dumirit.
Când ajung acasă, găsesc în poartă un bilet de la Strigător. Îl deschid şi citesc:
În afară de ce ţi-au auzit urechile, cred că mai e un tâlc. Ai, ca toată lumea, un strop de natură sălbatică-n tine, parte din toată natura. Din câte ştiu, odinioară luai mai des în tălpi pământul neasfaltat. Mai adăpai stropul ăla. Acum, de sete, te trage de mânecă. Ia-ţi bocancii! Ai ajuns să te răneşti ca un păcălici în oraş.
În rest, vorba copiilor: Leneşul îşi muşcă degetele atunci când lărgeşte timpul până nu-i mai vine, iar când o poveste n-are viaţă, se numără două irosiri.