Basculez niște semințe când
Ăeaaaahhhh
Liniștea e spartă de un gust amar. Urăsc când se întâmplă asta. Apoi urăsc să urăsc. E un sentiment că dracu-și bagă coada. Dacă e să aibă gust, coada de drac sigur are gust de semințe amare. Desigur, sunt gusturi mai nasoale care s-ar potrivi. Ai dreptate. Dar care-s șansele să-ți dai seama când e prea târziu. Iei o gură de ceva bun, te-aștepți la același gust brebenel de acum trei secunde, dar.
Ăeaaaahhhh
Ai cerul gurii pătat de gustul limbii lui Viorel Lis.
Deschid ușa frigiderului să văd cu ce mă dreg. Nu știu pe unde e pălinca. Văd un borcan de 800 de grame. E vișiniu de jos pân’ la capacul verde. O dulceață neîncepută. O apuc.
De la gustul ăsta amar îmi vine la fiecare clipit câte-un strop din povestea pe care-am auzit-o azi despre un el și o ea care au picat în cardeala unei secte mlm. Multi-level marketing.
Ceee oameni fac asta, mă, să moară micii? Mă-ntreb cu glas.
Erau căsătoriți. Au vrut să scape de sărăcie, da’ au scăpat de rațiune. Au divorțat mai săraci ca scamele din buzunarul unui costum la pompe funebre. De la o carte li s-a tras. Se acuzau unu’ pe altu’.
„tu ai zis s-o cumpărăm”. „și tu n-ai zis nimic”.
Dracu știe ce scria-n ea. I-au luat unii, i-au plimbat cu autocaru’ prin țară, i-au pus să vadă poze cu luxu’, să cânte, să se joace, să strige. Anturaj, turmă, sectă, vizualizarea iahtului pe care o să-ți plimbi colonu’.
Au strigat, au mâncat, au băut, apoi.
Apoi s-au împrumutat la bancă. Osutăcincizecișicinci de milioane. Lei vechi. Ca să cumpere o carte ce-i va scăpa de sărăcie. Ga ran tat !
N-au spus nimănui ce scrie-n cartea aia. Au semnat un contract de confidențialitate. Dacă dezvăluie ce scrie-n ea, au îmbulinat-o. Devin săraci profesioniști.
Singura șansă ar fi fost să urce și ei în ierarhia aia, mlm, și să vândă cartea mai departe, dar s-au temut că vreun pățit o să bage cuțitu-n ei așa cum ei n-au avut curaj cu ăla de le-a băgat speranța-n gât.
Când s-au despărțit, au hotărât să-și aleagă fiecare o direcție și s-o țină tot așa ca să nu se mai întâlnească niciodată. El a ales stânga, iar ea, dreapta. Ea a ajuns pe o insulă-n Caraibe, iar el e și azi în același loc. Un viciu de procedură. Vezi tu, ea a stat cu umărul stâng înspre scara blocului, în timp ce el a stat cu spatele la aceeași scară. Când ea a pornit spre dreapta, a traversat strada. El, înconjoară și astăzi blocul. Cic-ar vrea în fiecare iarnă să meargă la pescuit la copcă. Să-i înghețe curu’, iar când prinde câte-un pește lipsit de aer, hap! Să-i facă respirație gură la gură și-apoi să-l lase-napoi în apă. Ar vrea să convingă peștii să iasă din zona de confort, să-și asume riscuri, să facă picioare. Deh, strategii mlm.
Pe lângă amarul seminței, acu’ s-a adunat și amarul unor oameni pe care nici nu-i cunosc.
Bag o coadă de linguriță între capac și borcan.
Țsss pap
Capacul se desprinde mai greu de la zahăr, da-și dă drumul mintenaș. Când îl întorc…
Haț
Un păianjen mic iese din capac agățat de mătase, apoi se trage repede înapoi și se ascunde sub margine.
Dau să răstorn capacu-n chiuvetă, dar
– Stai, mă, mânca-ți-aș. Ăsta a trăit într-un borcan de dulceață și-acum…
Pun capacul lângă borcan și mă uit. Borcanul e doldora de dulceață. Capacul are o paletă mică de pânză țesută des de păianjen. E cât o aripă de fluture mic sau de molie mare. S-o fi născut aici. Cred c-a fost îmbuteliat de cocon și eliberat adult sau o fi adolescent. Borcanul a fost capsat probabil în vremea vișinelor. Când dracu se termină asta? Prin septembrie-octombrie. Phiii, patru-cinci luni trăite într-o lume cât trei boabe de fasole, deasupra dulceții de vișine.
E albinos. E pui sau nu s-a colorat c-a stat la întuneric. Poate-așa e el, alb și gata.
– Ce faci, mă, acolo-n capac?
Bag lingura-n dulceață. Mmmbună. Mă lasă fără gust amar.
Deși toate artropodele folosesc mușchii atașați de interiorul exoscheletul pentru a se deplasa, păianjenii utilizează presiunea hidraulică[7]. Datorită presiunii picioarele se extind și se contractă cu ajutorul unor mușchi aductori. Ca rezultat picioarele unui păianjen mort nu se pot extinde și se ghemuiesc[4].
E ghemuit.
Lovesc în capac.
Bă!
Nu mișcă.
Mai lovesc odată. Suflu-nspre el. Nimic.
Mă simt neputincios. E singurul păianjen pe care-l văd că moare. Fără voia mea. Ce să fac? Să-l arunc, să-i pun o cruce, să-l dau la pisică? Era o vorbă-n cartier. Cică după ce-au văzut primul păianjen răstignit, oamenii au inventat roata cu spițe.
A mierlit-o ca lucrătorii din minele de uraniu care după ce ies la pensie se mută-n zone nepoluate și se curăță-n câțiva ani, neobișnuiți cu lipsa radiațiilor. Așa și ăsta. Aerul mult și nevișinat l-a doborât.
Dau drumul robinetului și umplu un pahar. Îl duc la gură. Apa curge-n continuare, iar într-un stop de pe marginea paharului, în imaginea răsturnată, o văd cum curge-n sus.
E mai rece decât curul unui costum de cosmonaut ieșit în misiune.
În 2013 s-a lansat în spațiu un telescop cu o cameră de un gigapixel. În Chile cic-o să se monteze un telescop cu o cameră de 3,2 gigapixeli. Iar cineștiecând vor acoperi luna de senzori și-o s-o facă cel mai mare telescop.
O să se vadă marginea universului. Apoi o să se reverse peste marginea universului. Alte universuri care stau ca gâștele-ntr-un izlaz și mai mare. Hiperuniversul. O să vadă și mai departe. O gălăgie de hiperuniversuri care stau în pizda goală pe o plajă de nudiști. Apoi cineva o să aranjeze universurile, izlazurile și plajele-ntr-un desen și o să zică:
– Auleo, trăi-mi-ar. Așa arată schema gustului de…
În momentul ăla o să intre în birou responsabilu’ de imagini de la lunătelescop cu o poză-n mână.
– Repede, tre’ să vezi asta! E cea mai recentă poză trimisă din cel mai departe loc din… Printre toate hipermetapizduniversurile își face loc un perete de aur.
– Dă să văd.
– Uite! Zdrobește totul în cale.
– Eram sigur! Nu e un perete de aur. E… e un dinte fals. Uite, toate hipermetapizduniversurile așezate-ntr-un desen arată exact ca alcătuirea gustului de…
– De?
– Stai să mai verific o dată. Da! Arată exact ca alcătuirea gustului de…
– De?
– De semințe amare.
– Asta înseamnă că…
– Da. Suntem în gura unui spărgătoare de semințe cu dinți de aur. De-aici, de pe Pământ. Uite, prin crăpătura asta din peretele de aur se vede podu’ Ciurel de pe ștrand. Am căutat așa de departe un adevăr care…
– Lasă asta. Eu sper să ne scuipe-afară când o da de amar și-așa o să ne…
Șterg apa de pe mustăți, închid robinetul și pun un alt capac dulceții. Tot verde. Las capacul cu toată viața păianjenului la fel. Cu gura-n sus pe masă. Nu știu ce să fac cu el. Trec pe lângă bicicletă. Pișat. Azi mi-am pierdut și vitezometrul. N-o să mai știu când stau pe loc.
Mai târziu, ajung într-un club aglomerat. Îmi țiuie urechile și nările-s încordate de parc-aș putea sparge nuci cu ele. În dreptul unui perete de ecrane pe care rulează la nesfârșit nuanțe de roșu, văd silueta unui poet consacrat între poeții de se consacrează-ntre ei. Poezie anxioasă, smiorcăită. Nu mai știu cum îl cheamă, da’ l-am auzit citind la vernisajul unui punct o poezie despre cum se-ndrăgostește de ventilatorul, pardon ventilatorița cu care călătorește-ntr-un compartiment de tren și nu face nimic-nimic. Mă rog, o-ntreabă dacă poate să o-ntrebe ceva, haha. Iar ventilatorița-i face semn din cap că nu. Eu cred că era funcția aia de rotire pornită și dădea din cap, a negație, constant. Un subiect colosal, o poezie ușurică. Parc-ar putea scrie mai binișor.
Citisem pe undeva că arta coioasă se naște dintr-un suflet care-a trăit din plin ceva. O teroare, o singurătate, o nebunie, o ventilație. Celelalte-s ce-or fi.
Duc mâna la buzunarul drept, acolo unde mai țin câte-odată un pistol cu bile de fier luat din talcioc. Îl scot și-l îndrept către poet. Ușurel, din încheietură. Dansez în continuare pe țiuit. Oare cum ar fi dacă i-aș descărca o bilă-n cotu’ drept? Așa, de îmbărbătare. I-ar intra nițeluș în cărniță. Sfredel și trezie. Oare-ar scrie mai bine cu stânga? Poezia călduță nici lui nu-i e de folos. Hai! Nu mai fi un poet călduț, poete! Te fac poet? Zi! Te fac poet?
Oare n-o iau pe arătură pentru niște… Da’ de ce să nu-mi trag mie-n cotu’ drept o bilă? Poate-o să strig mai bine-n scris cu stânga? Pișat. Nici n-aș reuși să nimeresc cotu’ drept cu mâna stângă.
Hei, domnițelor, bine-ați venit cu berea. Uite-l și pe Mihnea. Bă, ce e chestia aia albă? Cocos cu lapte. Te refaci, ai? Iau o gură de cocos cu lapte. Meam, are și frișcă. Dulce ca poezia pășunistă. Bag pistolu-n buzunarul drept și termin cu joaca. Dac-aș avea un pistol cu bile de fier, l-aș vinde mâine dimineață. Mi l-am imaginat prea greu. Și-apoi, dacă n-am făcut critică literară cu litere, ce rost ar avea să fac un poet coios cu o bilă de fier?
De dimineață, dau drumul radioului și merg la bucătărie. Deschid ușa, umplu un pahar cu apă și mă uit la capacul păianjenului în timp ce beau. Paleta de pânză se mișcă ușurel de la curent. El nu mai e acolo. Hehe, ce oagăr! Mi-a dat atâtea bătăi de cap. Poate că doar a leșinat de la tăria aerului. Pân’ la urmă e un explorator. Jachifcustó, tăticu. S-a trezit în alt univers.
– Oho, lume nouă, Păianjene. O lume nouă cu totul. zic înspre pereți.
N-o să-l caut.
Sper să nu-l găsească pisoiul.
Iau capacu’ să-l spăl. Când îl întorc, văd un abțibild pe care scrie
vișine
iulie, 2014
Țsss! Șapte luni într-un borcan de dulceață. O viață de.